de Adrian Majuru
«Arta era strada pe care mergeam»…
… povestea un regizor italian despre adolescenţa lui din perioada 1944-1945. In acele vremuri tulburi, fusese nevoit să rămână la Florenţa, în casa bunicilor, deoarece între timp frontul lăsase în urmă oraşul Roma, unde locuia cu părinţii. Şi a început primul an de liceu la Florenţa, unde profesorul de literatură i-a povestit despre un scriitor din secolul al XVIII-lea. «Şi din curtoazie pentru el» – povestea regizorul, «mă plimbam pe strada pe care umblase şi poetul cu trei sute de ani în urmă. Aşa am descoperit că arta era strada pe care mergeam».
În acelaşi timp, un adolescent din Bucureşti sau Craiova îi descoperea pe soldaţii ruşi violentându-i brutal existenţa visătoare şi aruncat mai apoi sub furcile caudine ale „originii sănătoase”.
În acel timp, 1944-1945, era foamete şi la Florenţa şi la Bucureşti. În ambele zone era teatru de război şi nesiguranţa vieţii de mâine. Însă, la Florenţa, chiar şi cu pantalonii peticiţi, te plimbai seara pe lângă celebrul Dom, pe când în Bucureşti, cu cel mai elegant pardesiu treceai pe lângă o dugheană, pentru a te ascunde de neuitatul „davai ceas”. Diferenţa dintre cele două lumi a simplificat-o un muncitor de la căile ferate italiene în 1993, care mi-a descris foarte degajat şi convins adevărul în care credea: „când ies beat mort dintr-un restaurant şi vreau să mă piş, risc să mă piş pe o capodoperă, ceea ce dvs., cu greu puteţi face în oraşul dvs”. El se referea la Veneţia iar eu veneam din Bucureşti.
Cu alte cuvinte, Italia să zicem, poate să decadă în anumite momente istorice, să fie foamete şi lipsuri dar oricât de greu i-ar fi, omul complex se poate plimba pe lângă Scala şi Dom, pe lângă statuile lui Michelangelo. Este o chestiune de simbol, unde într-adevăr o maşină de epocă se încadrează în pesiaj cu tot cu şofer şi blonda de lângă de el pe când, în peisajul valah, lipsit de consistenţa urbanului civilizat, aceeaşi maşină, cu şofer şi amintitul accesoriu s-ar reduce la un moft milenar al chelului cu tichie de mărgăritar.
În nefericita noastră ţară nu s-a lucrat filigranat pe fondul problemei ci pe cel al anarhiei milenare şi patriarhatului lenevos căruia i s-au adăugat forme rudimentare de civilizaţie europeană. De aici falia istorică pe care vârfurile noastre cu adevărat geniale o trăiesc perpetuu ca pe o traumă dacă nu se pot salva într-o altă cultură. Pentru că o mare cultură este şi o chestiune de continuitate. Pe când în apus apar şi acum ziare cu o vechime reală de o sută de ani de traseu fără sincope, în spaţiul valah nu există o asemenea reuşită, deoarece marile noastre cotidiene au fost eliminate de comunişti. Au şi ele o sută de ani de brand să zicem dar nu există continuitate; este o falsă cronologie.
În concluzie ne lipsesc cei 700 de ani de acasă la scară istorică adică undeva între anii 1000 şi 1700, cât timp Europa orientală şi apuseană care, deşi în confruntare, au reuşit continuitatea culturală. Spaţiile româneşti au intrat într-o renaştere culturală târzie abia în secolul al XVIII-lea pe un filon de compromis istoric, acela fanariot.
