AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, 1945: Arestarea şi executarea lui Benito Mussolini de către partizanii italieni

29 aprilie 2020 Andrei Slavuteanul Istorie

La 28 aprilie 1945, Benito Mussolini (1883-1945), cel care, în 1922, instaurase dictatura fascistă în Italia, lider al statului fascist (1922-1943), supranumit ”Il Duce”, şi unul dintre fondatorii Axei Berlin-Roma-Tokyo, a fost executat de către partizanii italieni, la o zi după arestarea sa la Dongo, în apropiere de lacul Como.

Debarcarea aliată anglo-americană în Sicilia, la 10 iulie 1943, precipitase evoluţia evenimentelor politice în Italia. Întâlnirile lui Mussolini cu Hitler din aprilie 1943 şi iulie 1943 arătaseră că liderul fasciştilor italieni era decis să rămână alături mai departe fuhrerului, se aminteşte în lucrarea ”Istorie universală. Epoca contemporană” (Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979).

Regimul lui Mussolini a fost înlăturat la 24-25 iulie 1943. La 24 iulie 1943 a fost convocat Marele Consiliu Fascist, organism cu rol consultativ, iar a doua zi, la 25 iulie, Mussolini a fost anunţat de regele Victor Emmanuel III că a fost înlocuit din funcţia de şef al guvernului, în locul său fiind numit mareşalul Pietro Badoglio.

Mussolini a fost arestat şi transportat, apoi, într-un hotel din masivul Gran Sasso, în Munţii Apenini. El avea să fie eliberat la 2 septembrie 1943 de către un grup de paraşutişti germani şi, la 25 septembrie 1943, a înfiinţat în nordul Italiei Republica Socială Italiană – ”Republica de la Salo”, stat fascist.

Mareşalul Pietro Badoglio a negociat cu aliaţii condiţiile unui armistiţiu între Italia şi Naţiunile Unite, armistiţiu care a fost semnat la 3 septembrie 1943 şi dat publicităţii la 8 septembrie 1943.

”Răsturnarea lui Mussolini creează climatul revoluţionar favorabil care va permite rezistenţei să se manifeste mai uşor, deşi guvernul Badoglio menţinea pe antifascişti în închisori”, se arată în lucrarea ”Istoria secretă” a lui Jacques de Launay (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970). Astfel, mişcarea de rezistenţă antifascistă, a partizanilor italieni, a continuat să se extindă.

După 8 septembrie 1943, Italia era tăiată în două: în sud erau guvernul Badoglio şi armatele aliate care, în urma unei înaintări lente, au ajuns, la începutul lunii octombrie, la Neapole; la nordul unei linii care mergea de la Anzio la Pescara prin Monteccassino, stăpâneau hitleriştii şi un guvern fascist condus de Mussolini. (”Istorie universală. Epoca contemporană” , Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979). Divizarea Italiei în două zone a dus la crearea a două centre conducătoare ale luptei antifasciste: unul la Roma – Comitetul de Eliberare Naţională (C.L.N.) şi altul la Milano – Comitetul de Eliberare Naţională al Italiei de Sus (C.L.N.A.I.).

În toamna anului 1943 toată partea de sud a Italiei era eliberată. Aflată sub autoritatea militară aliată, era administrată de rege şi de guvernul mareşalului Badoglio. La 13 octombrie 1943 guvernul Badoglio a declarat război Germaniei hitleriste.

Începând din primăvara lui 1944 apar în cele mai multe oraşe Comitete de eliberare naţională (C.L.N.), iar în curând ia naştere un Corp de voluntari ai libertăţii (C.V.L.), organizaţie militară a Comitetului de Eliberare Naţională al Italiei de Sus, al cărei şef era generalul Cadorna.”Rezistenţa îşi va găsi un nou avânt în ofensiva aliată din primăvara şi din vara anului 1944”, arată istoricul şi scriitorul Max Gallo în cartea sa ”Italia lui Mussolini” (Editura Politică, Bucureşti, 1969). Peste 100.000 de oameni au pus stăpânire la începutul verii anului 1944 pe Alpi şi pe Apenini, menţionează Max Gallo în lucrarea amintită.

Din vara anului 1944 până în aprilie 1945 acţiunea partizanilor italieni se va desfăşura pe două planuri: pregătirea insurecţiei armate şi protejarea unor obiective de pe teritoriul naţional. ”Insurecţia armată începe prin hărţuieli, ia câteodată forma unei guerile şi se termină printr-o acţiune generalizată şi coordonată cu aceea a armatelor aliate”, se arată în lucrarea ”Istoria secretă”, autor Jacques de Launay (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970).

Trupele hitleriste şi fasciştii au comis răzbunări crunte împotriva partizanilor, au făcut razii, luări de ostatici, deportări, numeroase execuţii soldate cu mii de victime între care şi femei, copii, bătrâni, iar din iulie 1944 au apărut aşa-numitele ”brigăzi negre” ale lui Mussolini care au comis cumplite crime şi masacre. În martie 1944 a avut loc masacrul de la Grotele Ardeatine, unde hitleriştii au ucis 335 de civili italieni. (”Istorie universală. Epoca contemporană” , Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979). La sfârşitul anului 1943 Rezistenţa încadra 10.000 de luptători, iar în primăvara anului 1945 aceasta număra 200.000 de combatanţi, potrivit lucrării sus-menţionate.

La începutul lunii aprilie 1945 anglo-americanii au reînceput acţiunile în nordul Italiei. În ceea ce priveşte Rezistenţa, directiva nr. 16 din 10 aprilie 1945 referitoare la insurecţie prevedea eliberarea oraşelor Torino, Milano, Genova etc. prin forţe proprii, ordin executat în cursul celei de-a doua jumătăţi a lunii aprilie 1945. (”Istorie universală. Epoca contemporană”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979)

La 25 aprilie 1945 partizanii au declanşat insurecţia antifascistă, iar între 26-28 aprilie au fost eliberate oraşele Milano, Genova şi Torino (”Istoria lumii în date”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972).

Tot la 25 aprilie, la Milano a avut loc ultima şedinţă clandestină a Comitetului de Eliberare Naţională pentru Italia de Sus, la colegiul Salesienilor. ”Adunarea este hotărâtoare”, arată istoricul Max Gallo. ”Prin decret, C.L.N.A.I., recunoscut din decembrie 1944 de către Aliaţi şi de către guvernul din Roma ca autoritate oficială în Italia de nord, îşi asumă toate puterile civile şi militare ”în numele poporului italian”. Este proclamată starea de urgenţă. Sunt instituite consilii de război şi curţi cu juri ale poporului. Fiecare membru din C.L.N.A.I. înţelege că, aprobând publicarea articolului 5 din Decretul cu privire la administrarea justiţiei, pecetluieşte soarta lui Mussolini şi a ierarhilor. Articolul 5 declara: ”Membrii guvernului fascist şi ierarhii fascismului, făcându-se vinovaţi de a fi contribuit la suprimarea garanţiilor constituţionale, de a fi distrus libertăţile publice, de a fi creat regimul fascist, de a fi compromis şi trădat destinele patriei şi făcându-se vinovaţi de a fi condus la catastrofa actuală, sunt condamnaţi la pedeapsa cu moartea şi, în cazuri mai puţin grave, la muncă silnică”. Se prevedea totodată ca toţi fasciştii Republicii din Salo, care vor fi prinşi cu arma în mână sau care vor încerca să se opună, vor fi pasibili de pedeapsa cu moartea, sentinţa putând să fie executată pe loc. (”Italia lui Mussolini”, Max Gallo, Editura Politică, Bucureşti, 1969).

La 26 aprilie 1945 Benito Mussolini acceptă în cele din urmă să plece spre Elveţia. În convoiul de maşini se aflau mai mulţi ierarhi, precum şi Clara Petacci, partenera lui Mussolini. A doua zi, la 27 aprilie, ajunge la Menaggio o coloană germană de camioane cu mitraliere, căreia i se alătură maşinile fasciştilor italieni. Convoiul pleacă de-a lungul lacului Como, părăsind Menaggio şi îndreptându-se spre satul Dongo. Pe malurile lacului Como barajele partizanilor se înmulţesc de-a lungul şoselei. În după-amiaza zilei de 27 aprilie, la Dongo, partizanii controlează camioanele germane şi unul dintre ei îl recunoaşte pe Benito Mussolini, în uniformă germană. În acea zi Benito Mussolini a fost arestat, împreună cu Clara Petacci. Deşi una dintre clauzele armistiţiului din 8 septembrie 1943 prevedea ca Mussolini să fie predat Aliaţilor, şefii partizanilor au decis că acesta trebuie judecat de italieni.(”Italia lui Mussolini”, Max Gallo, Editura Politică, Bucureşti, 1969).

Benito Mussolini, Clara Petacci şi cei 15 ierarhi fascişti arestaţi odată cu ei au fost executaţi la 28 aprilie 1945. Cel care i-a executat, cu câteva rafale, pe Mussolini şi pe Clara Petacci a fost colonelul Valerio, care făcea parte din comandamentul Corpului de voluntari ai libertăţii (C.V.L.). A doua zi, la 29 aprilie, cele 17 cadavre au fost aduse cu un camion la Milano, descărcate şi aruncate pe jos în Piaţa Loreto, lângă un garaj, unde naziştii împuşcaseră, la 14 august 1944, 15 ostatici. (”Italia lui Mussolini”, Max Gallo, Editura Politică, Bucureşti, 1969).

Trupele germane din Italia au capitulat la 2 mai 1945. AGERPRES

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign