La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu lansa ”Proclamația de la Padeș”, elaborată la mânăstirea Tismana, moment care semnifică începutul revoluției de la 1821 din Țara Românească.
Sursa foto: Captură YouTube
Rezultat al evoluției interne a celor două țări române, aflate de peste un secol sub stăpânire fanariotă, mișcarea revoluționară de la 1821 din Țara Românească s-a înscris în seria evenimentelor de acest gen atât din sud-estul Europei, cât și din Occident (Italia, Spania, Franța, Germania). La începutul secolului al XIX-lea, în Europa se răspândiseră ideile care propovăduiau dreptatea și egalitatea socială, precum și dreptul la autodeterminare al popoarelor oprimate, fapt ce a stimulat mișcările pentru libertate socială, antifeudale și pentru afirmare națională.
Imperiul otoman se afla într-un declin evident, pierzând până la acel moment o mare parte din teritoriile din Europa centrală și de est, în favoarea marilor puteri vecine, Rusia și Imperiul Habsburgic. Popoarele asuprite de Imperiul otoman sperau într-o eliberare atât sub presiunea diplomatică a marilor puteri, cât și printr-o acțiune militară a Rusiei, ”protectorul” slavilor din Balcani. Astfel, spre exemplu, Rusia sprijinea efortul Principatelor Române de a impune autonomia în baza vechilor capitulații. Atât Tudor Vladimirescu, în Țara Românească, cât și conducătorii Eteriei aveau ca adversar comun Imperiul otoman și mizau pe sprijinul din partea Rusiei, în contextul unei ridicări generale a popoarelor balcanice. Totuși, deși aveau o aspirație comună, autonomia sau eliberarea națională, popoarele din Balcani au acționat diferit, în funcție de statutul lor politico-juridic.
Eteria, societate secretă întemeiată în 1814, urmărind organizarea luptei de eliberare a grecilor, era condusă, din 1820, de Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti, fost domn al Țării Românești. Eteria avea o serie de sprijinitori în Principatele Române, mai ales grecii fanarioți, iar Ipsilanti conta și pe sprijinul militar pe care l-ar fi primit de aici. Ca urmare, se stabilise ca acțiunea Eteriei să înceapă în Principate, pentru ca ulterior trupele eteriste să treacă în sudul Dunării.
În ceea ce privește cele două țări române, acestea cunoașteau o stare de decădere accentuată, mai ales sub ultimii domni fanarioți. În afară de exploatarea fiscală și economică excesive, monopolul economic care frâna dezvoltarea schimburilor și instabilitatea politică, în Țara Românească se adăuga și insecuritatea provocată de desele incursiuni ale turcilor, precum și jafurile comise de trupele pașei din Vidin, Pasvan-Oglu, în Oltenia.
Conducătorul mișcării revoluționare de la 1821, Tudor din Vladimiri (Vladimirescu), fost vătaf de plai și mare sluger, provenea din rândul țăranilor moșneni (liberi) și luptase ca voluntar în armata rusă în războiul dintre anii 1806-1812. O parte dintre boierii români deveniseră conștienți de necesitatea înlăturării domniilor fanariote, interesul boierilor pământeni fiind de a se substitui domnilor și boierilor greci. Aceștia au înțeles că înlăturarea fanarioților nu se poate realiza decât în cadrul unei mișcări mai largi. ”Boierimea moldo-munteană, ostilă regimului fanariot și dominației otomane, s-a integrat curentului de eliberare națională care cuprinsese sud-estul Europei. Angajarea ei în lupta de emancipare era asociată de credința că Rusia va da concursul său hotărâtor popoarelor ortodoxe (…). În al doilea rând, participarea Rusiei era o garanție a stabilității sociale (…)”, arată istoricul Florin Constantiniu în volumul său ”O istorie sinceră a poporului român”. Revoluția a fost îndreptată și împotriva abuzurilor boierimii în general, caracterul social al acesteia reieșind din conținutul Proclamației lui Tudor Vladimirescu ( ”Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?”).
La 15 ianuarie 1821, trei mari boieri din Țara Românească — Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu — au încheiat, la București, o înțelegere cu Tudor Vladimirescu, încredințându-i acestuia împuternicirea de a declanșa acțiunea militară, asigurându-l de sprijinul lor fără rezerve, ”în folosul general al creștinătății și al patriei”. După ce, la 18/19 ianuarie, moare, la București, Alexandru Suțu, ultimul domn fanariot, cei trei mari boieri devin membri ai Căimăcămiei. Tot acum Tudor Vladimirescu pleacă din București, în fruntea unei cete de arnăuți, spre Oltenia, intenționând să-și alcătuiască o armată.
El ajunge la 21 ianuarie la Târgu Jiu, iar la 22 ianuarie intră în mânăstirea Tismana, pe care o întărește, trimițând totodată emisari pentru a aduna plăieșii și pandurii. Tot aici elaborează cunoscuta Proclamație, lansată la 23 ianuarie, la Padeș, localitatea unde se adunaseră răsculații. Proclamația chema la luptă împotriva regimului feudal, îndemnând spre ”jertfirea averilor celor rău agonisite ale tiranilor boieri”, și a avut un puternic ecou în rândul țăranilor. Oamenii erau chemați să se alăture ”Adunării norodului”, cu scopul de a asigura binele și folosul obștii. Pornind lupta pentru ”dreptate” și ”slobozenie”, Tudor Vladimirescu s-a opus însă unei mișcări țărănești anarhice și dezorganizate, urmărind să organizeze cât mai bine mișcarea prin măsuri militare și administrative. În proclamație se menționa necesitatea apărării averilor ”boierilor făgăduiți” (cei angajați în mișcarea revoluționară), ale negustorilor, orășenilor și țăranilor.
Oastea lui Tudor Vladimirescu — ”Adunarea norodului” — al cărei nucleu principal l-au constituit pandurii din Oltenia, nemulțumiți de anularea unor privilegii, a crescut de la cca 600 la cca 4.500 de panduri la finele lunii februarie, în tabăra de la Țânțăreni. Principiile de bază ale unei noi ordini sociale au fost cuprinse ulterior în ”Cererile norodului românesc”. De altfel, în negocierile sale cu boierii, Tudor Vladimirescu va sublinia tot mai mult programul social și convingerea sa că ”patria este norodul iar nu tagma jefuitorilor”.
În ceea ce privește relațiile lui Tudor Vladimirescu cu Eteria, acestea au început printr-o înțelegere secretă cu conducătorii eteriști Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache (”prin puterea armelor noastre, să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor și să ridicăm semnul biruitor al crucii izbăvitoare”). În condițiile în care revoluția greacă era iminentă, Tudor a menținut legătura cu personalități marcante ale Eteriei și cu comandanți militari, acceptând colaborarea cu aceștia în lupta antiotomană, fără a dori însă subordonarea mișcării conduse de el. După ce țarul Rusiei a dezavuat Eteria, iar Ipsilanti a renunțat la planul inițial de a trece în sudul Dunării, optând pentru a rămâne în Principate și a determina astfel intervenția turcilor, pozițiile divergente ale celor două mișcări s-au accentuat.
sursa-http://www.agerpres.ro/
