REVOLUŢIE 30: Căderea comunismului în Germania

05 decembrie 2019 Andrei Slavuteanul Lifestyle

În anii de după înfrângerea Germaniei naziste din 1945, zonele ocupate de marile puteri s-au transformat în statele moderne ale Germaniei de Est şi de Vest: Republica Democrată Germană în zona de est, sovietică, şi Republica Federală a Germaniei în cele trei zone vestice. Oraşul Berlin a rămas divizat în patru sectoare, fiecare controlat de una dintre puteri. Sectoarele britanic, francez şi american formau Berlinul de Vest, iar sectorul sovietic – Berlinul de Est, pe care Germania de Est îl pretindea drept capitală.

La Conferinţa de la Potsdam (iulie-august 1945), Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele Unite au agreat ca, în aşteptarea unui acord de pace, câteva foste teritorii germane din est să fie preluate de Polonia şi Uniunea Sovietică. Puterile vestice au primit coridoare terestre şi aeriene pentru transport către Berlin prin Germania de Est.

În mai 1949, forţele aliate au format un nou stat german, Republica Federală a Germaniei (RFG) sau Germania de Vest, iar la 7 octombrie 1949, este fondată oficial Republica Democrată Germană (RDG) sau Germania de Est, ca stat independent în zona de ocupaţie sovietică. La 10 octombrie 1949, administraţia militară sovietică transferă toate puterile administrative către noul guvern comunist.

Cea mai evidentă problemă cu care se confrunta Republica Democrată Germană se putea rezuma în cuvântul ”Germană”, notează volumul ”The Walls Came Tumbling Down. The Collapse of Comunism in Eastern Europe”, de Gale Stokes (1993). Creată în 1949 de sovietici ca o contragreutate pentru Republica Federală Germania, Republica Democrată Germană a suferit mereu de complexul inferiorităţii. În timp ce Republica Federală Germania se prezenta simplu drept ”Germania”, cel mai bun lucru pe care Republica Democrată Germană putea să-l facă era să se prezinte ca ”primul stat al muncitorilor şi ţăranilor pe teritoriu german”. Timp de 20 de ani, guvernele vest-germane conduse de Konrad Adenauer (1949-1963) şi succesorii său creştin-democraţi au încurajat acest sentiment de inferioritate prin împiedicarea obţinerii recunoaşterii diplomatice a Germaniei de Est de către comunitatea internaţională. Această doctrină a izolat diplomatic Germania de Est până în anii ’70.

La 17 iunie 1953, lucrătorii est-germani – nemulţumiţi de salariile mici, creşterea programului de lucru şi opresiunea guvernului – desfăşoară mai multe revolte în câteva state est-germane. La 13 august 1961, confruntat cu un exod de lucrători bine specializaţi, guvernul est-german a început construcţia unui imens zid în centrul Berlinului şi a securizat graniţa cu Germania de Vest. Guvernul argumenta acţiunea susţinând că forţe ostile capitaliste au încercat să devalizeze Germania de Est şi că spionajul şi organizaţiile teroriste operau din Berlinul de Vest.

Cu o lungime de peste 40 de kilometri şi o înălţime de peste 6 metri în multe zone, Zidul Berlinului a reuşit să reducă fluxul de emigranţi, dar a eşuat în privinţa statisticii demografice. Din 1949 şi până la construcţia zidului, aproximativ 2,7 milioane de est-germani, adică 14,3% din populaţia ţării, s-au înregistrat ca refugiaţi în Germania de Vest, în timp ce în deceniul următor, doar o jumătate de milion a reuşit acest lucru. Cu toate acestea, populaţia est-germană nu a înregistrat creşteri. În 1989, rămăsese cam la acelaşi nivel, de 17 milioane, aproximativ la fel ca în 1961 şi la un nivel mai mic decât în 1949, mai notează sursa citată.


Foto: (c) CLEMENS BILAN / EPA


Turnul de televiziune (Fernsehturm) din Berlinul de Est, construit în perioada 1965-1969


În mai 1971, Erich Honecker este ales secretar general al Partidului Socialist Unit din Germania şi rămâne în funcţie până în octombrie 1989. Honecker s-a înscris în Partidul Comunist la vârsta de 17 ani şi a urmat Şcoala Cominternului de la Moscova. A supravieţuit războiului pentru că a petrecut zece ani într-o închisoare nazistă (1935-1945). Loialitatea sa faţă de liderul postbelic Walter Ulbricht, prim-secretar al partidului (25 iulie 1950- 3 mai 1971), şi faţă de Uniunea Sovietică i-a facilitat creşterea rapidă în interiorul partidului. Honecker a preluat conducerea de la Ulbricht, în 1971, fiind mult mai dispus să urmeze politica sovietică. Erich Honecker nega existenţa unei singure naţiuni germane. În condiţiile moderne, argumenta el, sunt două Germanii: una burgheză şi una socialistă. ”Nu există nicio ‘chestiune germană’. (…) Mai degrabă sunt două state şi naţiuni germane, suverane, opuse din punct de vedere social şi independente”, spunea purtătorul de cuvânt al lui Honecker, în 1973 – evidenţiază lucrarea citată.

Izolarea diplomatică a Germaniei de est a luat sfârşit la 21 decembrie 1972, când Germania de Est şi Germania de Vest semnează un tratat de îmbunătăţire a relaţiilor inter-germane. A urmat recunoaşterea diplomatică la nivel global, admiterea în cadrul ONU şi participarea la Acordurile de la Helsinki din 1975. RDG ajunge să aibă relaţii diplomatice cu 100 de state.

Pentru o perioadă, programele rigide ale lui Honecker au părut să dea rezultate. Germania de Est a intrat pe piaţa globală, suveranitatea i-a fost asigurată aparent de Acordurile de la Helsinki, iar economia a crescut, astfel că în anii ’70 era clasată pe locul al zecelea în lume. Totuşi, cetăţenii est-germani de rând, în pofida unei anumite mândrii cu privire la succesele ţării, invidiau zona strălucitoare, colorată şi plină de viaţă a bulevardului Kurfiirstendamm, din Berlinul de Vest, care contrasta atât de mult cu faţadele gri, abia iluminate, de pe bulevardul aproape gol Unter den Linden, din Berlinul de Vest.

Disidenţa în Republica Democrată Germană s-a remarcat prin existenţa a peste două sute de mici grupuri politice, reunind câteva mii de tineri şi intelectuali în jurul unor teme ecologice, pacifiste şi civice, conform lucrării „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”, de Jean-Francois Soulet (1998). Mişcarea Păcii, formată la începutul anilor ’80, cu ocazia campaniei împotriva instalării rachetelor americane, reprezenta structura cea mai largă. Cu ocazia congresului Bisericii protestante din iunie 1987, desfăşurat în Berlinul de Est, în timpul căruia conducătorii îşi reînnoiesc apelul în favoarea deschiderii frontierelor, „Biserica de jos” (”die Kirche von Unten”) reuşeşte să se impună obţinând un loc de dezbatere în care, ”după opinia unui martor, se adună de-a valma ‘tineri protestanţi, artişti interzişi, tot felul de militanţi politici pe care i-am putea vedea, de cealaltă parte a zidului, la ecologişti, fără a mai pune la socoteală şi mulţimea puţin neliniştitoare de punkişti şi marginali”’, notează volumul citat. Astfel, deşi autorităţile comuniste est-germane se arată uneori tolerante pentru a nu dăuna politicii de apropiere de RFG, totuşi nu coboară garda în faţa unui grup de tineri disidenţi pacifişti şi ecologişti care găsesc protecţie în Berlinul de Est şi în marile oraşe din sud. Au loc interpelări, cu arestări şi confiscarea unor „scrieri ostile statului”. ”Aceste măsuri de intimidare nu-i sperie totuşi nici pe unii pastori – asemenea celui din templul Sion din Berlinul de Est – care protestează împotriva ‘unui amestec vădit în activitatea pastorală’; nici pe unii scriitori – ca de exemplu, Stephan Hermlin – care, cu ocazia unui congres din noiembrie 1987, denunţă ‘obstacolele birocratice şi dogmatice’ care împiedică creaţia; nici, mai ales, pe numeroşii tineri berlinezi, tot mai frustraţi de acest ‘zid ce trebuie să dispară’, acest zid care-i împiedică în special să participe la concertele rock din Vest…”, evidenţiază sursa citată.

În 1987, Mihail Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a anunţat o nouă politică în relaţiile cu Occidentul. Reformele sale au suscitat imediat reticenţe în Berlinul de Est. Cu ocazia discuţiilor avute în februarie 1987 cu Eduard Şevarnadze, ministru de externe al Uniunii Sovietice, Erich Honecker a subliniat că nu se gândea să-şi revizuiască politica economică şi socială, ci, dimpotrivă, „să continue cu consecvenţă”. În aceeaşi perioadă, ziarul partidului a publicat „scrisorile deschise” ale cetăţenilor care-şi exprimau deplinul acord cu politica urmată de partid de mai bine de 15 ani. Importantul discurs susţinut de Mihail Gorbaciov în faţa plenului Comitetului central al PCUS, la 28 ianuarie 1987, nu a fost tradus în germană, orice aluzie la noul curs sovietic fiind interzisă în mass-media. Tinerii berlinezi purtând insigne cu „glasnost-perestroika” au fost interpelaţi de poliţie, conform sursei citate anterior. La 12 iunie 1987, preşedintele american Ronald Reagan a sosit în Berlinul de Vest. Într-un discurs rostit în faţa Porţii Brandenburg, a rostit cuvintele care au intrat în istorie: „Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid!”.

La 7 septembrie 1987, Erich Honecker devine primul lider est-german care efectuează o vizită oficială în RFG.

În noiembrie 1987, scriitorul şi istoricul Norman Stone, evidenţia într-un articol publicat în Sunday Times, că o consecinţă logică a perestroikăi, a relaxării Doctrinei Brezhnev şi a abandonării ”monopolului Moscovei asupra adevărului” era ”demontarea Zidului Berlinului şi înlăturarea trupelor din Europa de Est”.

La 7 mai 1989, au avut loc alegeri în RDG, într-un moment în care Uniunea Sovietică deja organizase primele alegeri libere şi Polonia se pregătea să facă la fel. După ce grupurile din opoziţie indicaseră explicit populaţiei să dea un vot negativ şi sondajele arătau această intenţie, protejatul lui Honecker, Egon Krenz, a anunţat fără reţineri că 98,95% din voturi au susţinut guvernul. Regimul a accentuat disperarea produsă de acest rezultat o lună mai târziu, prin susţinerea masacrului studenţilor chinezi din Piaţa Tiananmen. Televiziunea est-germană a difuzat în mod repetat un documentar care lăuda răspunsul eroic al armatei chineze – evidenţiază lucrarea ”The Walls Came Tumbling Down. The Collapse of Comunism in Eastern Europe”

Când Mihail şi Raisa Gorbaciov au vizitat Germania de Vest, în iunie 1989, ”Gorbimania” era răspândită în rândul mulţimilor, notează lucrarea „The 1989 Revolutions in Central and Eastern Europe. From Communism to Pluralism” (Manchester University Press, 2013). Deşi cancelarul vest-german Helmut Kohl nu a ridicat problema zidului, atunci când a fost întrebat, în cadrul unei conferinţe de presă, liderul sovietic a declarat: ”Nimic nu este etern. Nu exclud nimic. Istoria va avea grijă de această problemă”, aminteşte sursa citată.

În august şi septembrie 1989, zeci de mii de est-germani care încercau să treacă în RFG încep să aglomereze ambasadele Germaniei de Vest din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Odată de ajungeau în Germania de Vest, mulţi refugiaţi, dintre care 40% aveau vârste între 22 şi 29 de ani, îşi motivau fuga afirmând: ”În Germania de Est nu e niciun viitor”, ”Nimic nu se va întâmpla în ţara aia în curând. Nu putem aştepta 20 de ani”.

La 10 septembrie 1989, începe exodul odată ce Ungaria acceptă să deschidă graniţele pentru cetăţenii est-germani; la 30 septembrie 1989, RDG şi RFG cad de acord ca refugiaţii aflaţi în ambasadele de la Praga şi Varşovia să primească permisiunea de a pleca în Vest. Peste 45.000 de est-germani ajung în Germania de Vest până la începutul lunii octombrie. „Hotărârea populară”, care se manifesta încă din vară, tindea să se generalizeze în întregul bloc: la 25 septembrie 1989, la Leipzig, 8.000 de persoane denunţă refuzul de autorizare a mişcării Noul Forum şi solicită reforme. Tot mai mulţi urmează îndemnurile grupurilor contestatare, consolidate prin crearea Noului Forum (12 septembrie 1989) şi a Înnoirii democratice (1 octombrie 1989). Reforme interne profunde şi posibilitatea deplasării în afara frontierelor ţării reprezintă principalele revendicări ale miilor de persoane care defilează cu regularitate şi din ce în ce mai masiv pe străzile marilor oraşe în octombrie 1989: 2 octombrie – Leipzig, 15-20.000 de persoane scandează: „Democraţie azi sau niciodată!’; 4 octombrie – Dresden; 7 octombrie, cu ocazia ceremoniilor celei de-a 40-a aniversări a RDG – Berlinul de Est; 9 octombrie, din nou la Leipzig, 50.000-70.000 de manifestanţi; 16 octombrie – marile oraşe sunt străbătute de cortegii enorme de manifestanţi (120.000 la Leipzig; 25.000 la Dresden; 10.000 la Magdeburg).


Foto: (c) RADU CONSTANTINESCU / ARHIVA ISTORICĂ AGERPRES


Întrevedere cu ocazia aniversării a 40 de ani de la fondarea Republicii Democrate Germane, la 7 octombrie 1989: Nicolae Ceauşescu, Erich Honecker şi Mihail Gorbaciov


La 18 octombrie, Biroul politic de desolidarizează de secretarul general Erich Honecker, poziţionat în dezarcord cu principiile perestroikăi, şi îl înlocuieşte cu Egon Krenz, potrivit lucrării „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”. Totuşi, succesorul desemnat de Honecker ”nu este omul situaţiei”, iar pe fondul amplificării conflictului, populaţia cere schimbări rapide (500.000 în Berlinul de Est la 4 noiembrie; 300.000 pe 6 noiembrie la Leipzig). Datorită demisiei în bloc, Biroul politic (Politburo) este profund reînnoit, în timp ce reformatorul Hans Modrow devine şeful guvernului.

Rolul lui Helmuth Kohl, cancelarul vest-german (1982-1990) se dovedeşte decisiv. Acesta miza, la începutul anului 1989, pe „dinamica inerentă a noilor raporturi soviet-germane şi pe ceea ce se petrecea în Polonia şi Ungaria” (J. Levesque), cât şi pe nevoile economice ale Uniunii Sovietice şi Republicii Democrate Germane, pentru a încerca determinarea evoluţiei poziţiei sovietice în privinţa chestiunii germane. În iunie 1989, Helmuth Kohl îi promite lui Mihail Gorbaciov să-l ajute economic în caz de urgenţă, iar la sfârşitul lui octombrie – începutul lui noiembrie, se arată favorabil acordării unor credite de urgenţă. În contrapartidă, Helmuth Kohl putea spera cel puţin la o oarecare liberalizare a circulaţiei persoanelor între cele două Germanii.

Căderea Zidului Berlinului în noaptea de 9-10 noiembrie 1989 a survenit într-un moment de confuzie deplină pentru liderii comunişti din Germania de Est, evidenţiază ”The Walls Came Tumbling Down. The Collapse of Comunism in Eastern Europe”. În contextul presiunilor din partea populaţiei şi a Republicii Federale Germania, Partidul Comunist est-german a luat extraordinarele decizii din 9 noiembrie privind renunţarea la rolul de conducător şi acceptarea alegerilor libere. ”Iniţiativele esenţiale nu vin nici de la Moscova, nici de la Washington şi cu atât mai puţin de la noul guvern de coaliţie al lui Hans Modrow (…) vin din partea străzii şi de la Bonn”, evidenţiază „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”. Zeci de mii de manifestanţi din Leipzig sau Berlin scandează: ‘Suntem un popor!’, iar Helmuth Kohl propune, la 28 noiembrie 1989, un plan în zece puncte având ca obiectiv reunificarea.

„A fost sfârşitul fazei cuceritoare a politicii internaţionaliste a lui Mihail Gorbaciov. Decepţiile se acumulaseră mai repede decât bucuriile. Epuizarea Republicii Democrate Germane, care se dovedise a fi cheia de boltă a întregului sistem est-european, a dat un impuls formidabil accelerării evenimentelor în toată regiunea. Echilibrele politice fragile atinse în Polonia şi Ungaria au fost rupte şi întreaga Europă de Est se va prăvăli, până la urmă, peste ruinele acestui Zid al Berlinului”, nota J. Levesque, conform lucrării citate anterior.

AGERPRES

*Explicație foto deschidere – O coloană de maşini trabant la fosta graniţă dintre RDG şi RFG, în localitatea Moedlareuth, cu ocazia aniversării a 30 de ani de la Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989)

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign