Țineam de mult să scriu despre asta. Am descoperit la MegaImage un ulei românesc din floarea soarelui, presat la rece. Greu, foarte închis la culoare, foarte gras, și cu gustul celui din copilărie, când îl cumpăram, din butoi, de la magazinul sătesc din satul bunicilor. Mă re-obișnuiesc mai greu cu gustul, dar se potrivește de minune cu salatele de primăvară-toamnă.
Acum venim la esență. Litrul de ulei presat la rece costă vreo 13-14 lei. Atunci puteți să-mi spuneți cum pot vinde ăștia litrul de ulei de ”floare” cu 3-4 lei? De obicei ceea ce rămâne după presarea la rece se reciclează, și urmează o procedură de presare la cald. Și, din câte înțeleg, atunci când se presează direct la cald, urmează și o extragere cu solvenți. Probabil că resturile alea extrase cu solvenți ajung la prețul ăla indecent de mic, pentru că numai ambalajul costă circa 0,5-1 leu. Transport, manoperă, alea, alea, costă și ele ceva. Ajunge un litru de ulei extras cu solvent mai ieftin decât unul de apă minerală? Cu dracu se întâmplă minunea asta?
Și întrebarea vine firesc: de fapt, ce băgăm în noi pe post de ”ulei de floarea soarelui”, la prețul ăsta derizoriu? În afară de fotografia de pe etichetă, ce are în comun cu floarea soarelui? Lucru valabil și pentru uleiul de măsline, altă ”minune” în fața căreia îți faci crucea mare, când este vorba de preț, de gust, și de efecte. Dar cui îi pasă? O țară de mâna a doua, cu cetățeni de mâna a doua, condamnați să supraviețuiască, nu să trăiască.
de Constantin Gheorghe
