Ne-a mers și bine, ne-am mers și rău. În loc să privim ca pe o fatalitate faptul că trăim după cum ne-au scris soarta alții, ar fi mult mai util să facem un efort să înțelegem de ce ne-a mers bine, atunci când ne-a mers bine. Și nici nu e greu să înțelegem de ce s-a întâmplat așa: cu un efort de creativitate, cu inteligență și patriotism, am folosit regulile celorlalți pentru a ne promova propriul interes. Dubla alegere a lui Cuza, care a făcut Mica Unire, este un exemplu de manual. Ca și Marea Unire, sau politica dusă de România în CAER și în Tratatul de la Varșovia, industrializarea și modernizarea României, etc.
Dacă vrei, poți! Acum nici nu vrem, nici nu putem. Pentru că e mai simplu să plângi ca un bețiv lovit de regrete că viața a fost ingrată cu tine, decât să pui mâna să înțelegi regulile, și să le întorci în favoarea ta. Nu se poate? Haida-de! Evident, se poate, vezi Ungaria, vezi Polonia, vezi Cehia și alții din UE, mai puțin guralivi, dar la fel de determinați să-și afirme interesele, în pofida aerelor de vătafi ale grangurilor de la Bruxelles, Berlin sau Paris.
Trebuie să ne obișnuim cu gândul că interesele noastre TREBUIE promovate împreună cu alții, că trebuie să construim alianțe în jurul cestor interese, și, la rândul nostru, să fim solidari cu interesele altora. Asta presupune să avem în primul rând o politică internă inteligentă, din care să decurgă o politică externă coerentă și fermă. Dar e mai simplu să ne căinăm soarta și să facem sluj în fața cui se face stăpân pe țara asta, în speranța că ne aruncă și nouă un oscior de ros. E simplu: noi trebuie să alegem. Cu condiția să știm ce vrem. Dar știm?
de Constantin Gheorghe
