de Adrian Majuru
Între Opera Omnia şi murăturile de toamnă
Aceasta este povestea unui intelectual de vârstă medie şi de valoare medie, care a dorit cu orice preţ să se afirme în ciuda opreliştilor editoriale.
Omul strânsese în sertar materiale cam pentru patru tomuri masive, care în opinia lui ar fi constituit o operă nepieritoare precum «Divina Comedie» sau «Faust». Dar cum să le publice?
Avea totuşi o mică speranţă. Strânsese încă din vară câteva salarii medii deoarece marii sponsori investeau în palincă şi caltaboşi. El s-a decis să–şi publice opera în regim propriu convins fiind că posteritatea ar fi pierdut enorm dacă nu l-ar fi publicat.
În acelaşi timp, soţia lui era îngrijorată că a venit toamna şi cămara era goală. Îi sugeră soţului ei, un visător cu capul în nori, ca salariile agonisite să fie investite în gogonele şi gogoşari.
Intelectualul protestă vehement: „nu-ţi dai seama că nepoţii noştri ne vor blestema? Cum să văduvesc posteritatea de o asemenea operă? Şi alţi mari scriitori au fost refuzaţi la început. Iar astăzi figurează cu cinste în manualele de literatură şi istorie”.
Femeia înghiţi în sec, neavând un argument convingător. El, intelectualul de vârstă medie, începu să bată pe la uşa editurilor private. Din nefericire toţi editorii îi spuseră că banii agonisiţi nu-i ajung decât pentru o operă parţială, nu mai mult de un tom jumate’. Îl sfătuiră să-şi comprime textele.
Autorul se simţi trădat şi de destin şi de sponsori, şi mai ales de aceşti editori hulpavi.
Editurile mari aveau clientela lor, publicând opere cu nimic mai importante decât avea el în manuscris! Editurile particulare publicau orice dar pentru asta îi trebuiau bani.
Cum sponsorii nu se înghesuiau decât pentru a sprijini financiar manelişti, fotbalişti şi fripurişti culturali, intelectualul nostru nu mai vedea nici o soluţie decât sinuciderea.
Ca protestul lui să fie consistent a ales piaţa Universităţii unde se hotărî să-şi dea foc. Îşi atârnă de gât un afiş enorm pe care scria cu majuscule: „Cultura moare odată cu mine!” Turnă benzină şi îşi dădu foc. Ca să-l salveze pe amărâtul cuprins de flăcări, şi cultura care ardea odată cu el, nu se grăbiră nici funcţionarii culturali, nici oficialităţile comunale, nici pompierii, nici miliardarii, nici măcar prietenii, ci doi-trei aurolaci ce dormeau pe fântâna din apropiere, şi care au fost vădit deranjaţi de urletele nefericitului.
PS. Chiar dacă cultura nu a murit cu intelectualul nostru de vârstă medie, nimeni nu s-a deranjat, dacă nu pentru viaţa lui, atunci măcar pentru manuscrisele care ardeau şi ele, odată cu el, în plină stradă!
