Ofensiva germană în Europa occidentală a fost declanşată după mai multe săptămâni în care germanii şi francezii s-au confruntat aprig pe frontul de vest. La 10 mai 1940, Wehrmachtul a atacat statele neutre Olanda, Luxemburg şi Belgia, ocupându-le în doar câteva zile. Astfel, trupele germane au putut ocoli fortificaţiile liniei „Maginot”, potrivit https://www.dw.com/.
Germanii i-au luat pe francezi prin surprindere şi au ajuns astfel rapid în Paris, ocupându-l la mijlocul lunii iunie. Pe 22 iunie, Franţa capitula, fiind divizată: o parte ocupată de Germania hitleristă, cealaltă aflată sub Regimul de la Vichy – un guvern-marionetă, condus de generalul Pétain.
După invadarea la 1 septembrie 1939, a teritoriului polonez, a urmat o perioadă de linişte, numită „războiul ciudat”, care a durat mai mult de 8 luni, până la 9 aprilie 1940, când forţele germane au invadat Danemarca şi Norvegia. În prima ţară, succesul a fost total: trupele au capitulat şi guvernul s-a supus; în cea de-a doua, rezistenţa militară a fost mai puternică, regele Haakon luptând până la capăt, refugiindu-se în Anglia, când totul era pierdut, potrivit lucrării „Al Doilea Război Mondial” (Henri Michel, 2006).
Momentul de pauză nu a fost în întregime pierdut de Aliaţi: francezii s-au dotat cu trei divizii blindate, a patra era în formare. Însă germanii dispuneau de zece divizii blindate, mai bine instruite, călite în Polonia şi, în special, grupate în corpuri blindate care operau în perfectă cooperare cu aviaţia şi cu infanteria motorizată. În aer, dezechilibrul de forţe a rămas foarte mare, chiar dacă francezii şi englezii dispuneau acum de un număr sporit de avioane moderne faţă de septembrie 1939, iar aparatele comandate în Statele Unite începuseră să sosească. Duceau lipsă în continuare de bombardiere şi, în loc să-şi concentreze avioanele în mari unităţi strategice, aşa cum făcuse Luftwaffe, le-au dispersat între diferite armate. Acestea dispuneau de efective aproximativ egale cu cele puse în linie de Wehrmacht, deşi aveau, totuşi, un număr mai mic de divizii active.
De cealaltă parte, pauza impusă a fost benefică pentru Statul Major german, aceasta modificându-şi planurile. Liderul de la Berlin, Adolf Hitler a acceptat planul îndrăzneţ al ofiţerului Erich von Manstein, care prevedea atacarea Franţei prin Ardeni, cu diviziile de tancuri. Francezii însă au crezut că Ardenii sunt de netrecut pentru blindate. În consecinţă, nu au acoperit acest front decât cu forţe slabe, în special divizii de rezervă, hotărând să-şi orienteze efortul principal în Belgia. Pe de o parte, Înaltul Comandament se temea serios de o „luptă de întâlnire”, considerând că armata franceză nu era pregătită, însă, în acelaşi timp, din motive politice şi psihologice, era de neacceptat să lase armata belgiană să fie zdrobită. Astfel s-a luat decizia de a intra în Belgia imediat după invazia germană. Însă, trupele franceze nu dispuneau de suficient timp să ajungă până la frontiera orientală a Belgiei, la canalul Albert, astfel încât s-a prevăzut să întâlnească armata belgiană la jumătatea drumului. A fost o operaţiune delicată şi insuficient pregătită cu belgienii.
Pe flancul stâng, Armata a VII-a a ajuns chiar până în sudul Olandei. Inutil, însă, pentru că olandezii au fost siliţi să capituleze după trei zile de lupte. Din 15 mai s-a impus retragerea forţelor franco-engleze care înaintaseră în Belgia şi care făceau faţă cu destulă dificultate asalturilor germane, deoarece erau ameninţate cu încercuirea dinspre sud. Şapte divizii blindate germane au năvălit din Ardeni mai devreme decât se prevăzuse, întrucât nu întâmpinaseră, practic, nicio rezistenţă. La 12 mai ele se aflau pe Meuse. Începând din acest moment, Comandamentul Aliat va fi mereu depăşit de evenimente.
Abia în 15 mai, el a reuşit să evalueze gravitatea stării de fapt, dar era lipsit de blindate şi de bombardiere pentru a redresa situaţia. Micile unităţi aruncate în luptă erau imediat zdrobite. La 20 mai, Corpul 19 de blindate condus de ofiţerul german Heinz Guderian s-a avântat spre Abbeville, după ce ocupaseră oraşul Amiens, prinzând în capcană armata belgiană, corpul expediţionar britanic şi cele mai bune unităţi franceze.
Generalul francez Maxime Weygand, numit la 20 mai 1940, comandantul suprem al armatelor aliate, l-a înlocuit pe generalul Maurice Gamelin, a cărui gândire limitată a contribuit la înfrângerea din mai 1940, a conceput atunci un plan logic pentru a rupe încercuirea şi a permite trupelor să scape spre sud, în urma unor atacuri combinate, pornite din nord, dar şi din sud. La 28 mai 1940, după o rezistenţă eroică de 18 zile, având în vedere forţa copleşitoare a Wehrmacht-ului, Leopold al III-lea, regele Belgiei, a ordonat armatei belgiene să depună armele. Acuzat de Aliaţi că nu a continuat rezistenţa, pentru a acoperi retragerea trupelor britanice, a răspuns printr-o replică rămasă celebră: „Eu sunt regele Belgiei, nu al Angliei”, notează volumul amintit mai sus.
În urma unei greşeli a liderului nazist, tancurile sale au oprit înaintarea, ceea ce a permis evacuarea de la Dunkerque, între 26 mai şi 4 iunie. Au fost salvaţi 330.000 de oameni, dar tot materialul greu de război a fost abandonat. Generalul Weygand a încercat să organizeze un front continuu, mai scurt, pe Somme şi pe Aisne. Trupele franceze au luptat, dar puterea germană a fost de neînvins. Frontul a fost străpuns între 4 şi 8 iunie şi odată, cu aceasta, blindatele germane s-au îndreptat fără a fi oprite, în toate direcţiile. Nimic nu le-a împiedicat să ajungă în Bretania şi pe coastele Atlanticului, la Lyon şi în împrejurimile oraşului Bordeaux, unde se refugiase guvernul francez, în contextul unui exod ce cuprindea milioane de persoane, după ce planul unei „redute bretone” a fost abandonat, fusese refuzată o unire strânsă cu Marea Britanie şi renunţase la ideea de a pleca în Africa de Nord.
Italia a intrat în război la 10 iunie 1940. La 17 iunie, mareşalul Petain l-a înlocuit pe Paul Reynaud în fruntea guvernului şi s-a hotărât să ceară un armistiţiu, care a fost semnat la Rethondes şi la Roma şi a intrat în vigoare la 25 iunie 1940. Victoria germană a fost categorică şi totală.
AGERPRES
