În istoriografia românească este des întâlnit ca loc de bătălie toponimul ”Posada” (sau ”La Posada”), documentat mai târziu, în timpul luptelor dintre Sigismund de Luxemburg şi Vlad I (1395) în vest, în Munţii Cernei. Un astfel de toponim nu există documentat în părţile Argeşului şi nu are vreo legătură cu evenimentele din 1330, notează lucrarea „Istoria românilor. Genezele româneşti” (Academia Română, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001).
Un punct documentat în această privinţă există, şi anume: drumul de întoarcere al regelui Carol Robert trebuie privit în funcţie de poziţia geografică a Argeşului voievodal, a capitalei lui Basarab I; drumul de întoarcere trebuia să fie şi cel mai scurt. Plauzibilă este şi rămâne ipoteza vechii istoriografii româneşti: drumul trecea prin Loviştea şi viza Transilvania, respectiv Sibiul. De aceea, se impune acceptarea itinerariului de întoarcere: de la castrum Argyas prin Tigveni – Sălătruc – Titeşti – Câineni – Turnu Roşu şi mai departe.
Interpretarea termenului „castrum”, în legătură cu toponimul Argeş, a împărţit, de asemenea, istoriografia românească: acesta nu s-ar potrivi modestei aşezări omonime şi nici Curţii (Vechi) a lui Basarab, care nu va fi fost înstărită cu fortificaţii. Multe opinii s-au îndreptat către cetatea Poienari, de pe Argeşul Superior, în jurul căreia s-ar fi purtat bătălia.
Pe traseul amintit, s-a desfăşurat, timp de patru zile, confruntarea armată din 1330. Chiar regele indică locul: fusese lovit la fruntariile Ţării Româneşti, mai exact „la ieşirea noastră de acolo” (2 şi 22 noiembrie 1332); „la ieşirea noastră din aceeaşi ţară” (25 noiembrie 1333). Ca ipoteză de geografie istorică, verificabilă în teren, este posibil ca locul de bătălie să fi fost zona Boişoara – Câineni din Loviştea, potrivit sursei citate.
În vreme ce maghiarii ocupau Transilvania, regiunile din exteriorul Carpaţilor sufereau de pe urma altor năvăliri. Pecenegii, apăruţi în preajma anului 900, au dominat spaţiul abia după anul 1000. Apoi uzii, care au apărut pe la 1065, un popor nomad de păstori şi crescători de vite, ce se îndrepta spre Bizanţ. Pentru o vreme, au staţionat în Câmpia Bărăganului şi în părţile centrale ale Moldovei. În secolele X-XI, o parte a pecenegilor s-a stabilit în Câmpia română, potrivit lucrării „O istorie a românilor” (Editura Meronia, 2007).
Cumanii, care prin cuceriri ajunseseră la o formă avansată de organizare similară unui regat mare (secolul XII – jumătatea secolului al XIII-lea), migrau din stepele nord-pontice, fiind atestaţi aici, până la venirea tătarilor în 1241. Invazia tătară are paradoxal un efect indirect, benefic, însă, pentru evoluţia istorică a românilor din interiorul şi exteriorul arcului carpatic. A oprit pentru un timp expansiunea ungurilor spre răsărit. Preocupaţi de reconstruirea statului lor nimicit de tătari, de refacerea şi repopularea aşezărilor, maghiarii au slăbit presiunea la sud şi la est de Carpaţi. În 1247 ei au vrut să aducă în regiunea Banatului şi Olteniei cavalerii Ordinului Sfântului Ioan de la Ierusalim. Regele maghiar Bela IV (1235-1270) le-a acordă multe privilegii prin Diploma Ioaniţilor (2 iunie 1247), însă cavalerii nu au mai venit.
Procesul de organizare feudală a continuat, mai mult sau mai puţin influenţat de Regatul Maghiar. La sud de Carpaţi, voievodul român Litovoi a încercat, în 1277, să se emancipeze de sub suzeranitatea maghiară, fără succes. Basarab I stăpânea o parte a Banatului de Severin: între 1291 şi 1324 nu s-au menţionat bani ungureşti în cetatea de pe malul Dunării, dar în 1321, cum se precizează într-un document regal de la Carol Robert (1329), acesta a instalat în cetatea vecină a Mehadiei, pe Dionisie Szecsi „împotriva bulgarilor, a lui Basarab, voievodul Ţării Româneşti, a regelui schismatic al Serbiei şi tătarilor”. Basarab I nu a ezitat să lupte împotriva suspiciunilor care îl prezentau drept un aliat de fapt sau potenţial al „necredincioşilor”.
De viţă franco-napoletană (Angevini napoletani), noul rege al Ungariei, Carol Robert de Anjou, a fost ales de o parte a marilor feudali unguri (1302), ceilalţi sprijinindu-l pe Otto de Bavaria. S-a creat o stare de anarhie, până în 1308. Carol Robert s-a încoronat la Alba Regală, în 1310. Basarab I s-a străduit să aibă, în principal, o politică de apărare faţă de regatul Ungariei, ţelul strategic de căpetenie, dovedită de documentaţia istorică, nefiind altul, decât asigurarea existenţei de sine stătătoare a Ţării Româneşti, neatârnarea sa politică.
Încă din anii 1315/1319-1321/1322, în ochii regelui Angevin, Basarab I era considerat un inamic principal. „Problema Mehadiei” prefigura, indiscutabil, problema Severinului şi chiar a întregii Ţări Româneşti. Regele Ungariei a făcut ameninţări, a recurs la presiuni; Basarab era considerat infidel faţă de coroana ungară, altfel nu se explică măsurile luate de rege la Mehadia. S-a recurs şi la tratative, prin soliile unui anume Martin, comite de Sălaj, pe care le dusese „în mai multe rânduri, la Basarab, voievodul nostru (nostrum) al Ţării Româneşti, unde şi-a îndeplinit slujba soliei sale în chip credincios şi vrednic de laudă”. Acesta este izvorul care, primul pe scara timpului, îl menţionează pe Basarab I ca voievod al Ţării Româneşti, iar, pe de altă parte, tot primul care îl arată pe domnul din Argeş ca vasal (nostrum) al lui Carol Robert. Severinul era atunci în mâinile voievodului român.
Câteva categorii de izvoare au evocat campania împotriva Ţării Româneşti: acte de cancelarie ale regalităţii ungare, strict contemporane cu evenimentele (emise începând cu anul 1331) sau acte de adeverire ale unor capitluri (cazul celui din Alba Iulia, ori al celui din mănăstirea Szekszard, în 1331); opere narative, este cazul continuatorului din 1330 la cronica lui Petru de Duisburg, dar mai ales de „Cronica pictată de la Viena”, redactată decenii mai târziu, în timpul domniei lui Ludovic I, sursele ungare fiind preluate, mai degrabă prelucrate de unele cronici germane.
Regele Carol Robert îşi mobilizase oastea în Banat, posibil la Timişoara sau la Mehadia, mai aproape de ţinta imediată, care era cetatea Severinului. Potrivit „Cronicii pictate”, ocuparea Severinului a avut loc în septembrie 1330, fiind instalat ca ban Dionisie Szecsi. Încurajat de uşurinţa cu care a pătruns pe la Severin, dar şi sfătuit de promotorii politicii „dure” faţă de Basarab voievodul, regele Ungariei s-a aventurat către Argeş. Nu se cunoaşte traseul urmat de oastea regală în interiorul Olteniei, dar se poate presupune că a mers de-a lungul zonei subcarpatice, posibil prin culoarul depresionar Tismana – Târgu Jiu – Horezu, iar apoi, prin Vâlcea şi peste Olt, direct la Argeş.
Extenuată şi constant hărţuită de oamenii lui Basarab I, oastea lui Carol Robert a ajuns în faţa Argeşului, unde şi-a organizat tabăra. Luptele s-au desfăşurat între 9 şi 12 noiembrie 1330, după cum precizează „Cronica pictată”. Dezastrul oastei de invazie a fost semnificativ, oastea lui Basarab reuşind o captură impresionantă. În vâltoarea luptei, regele a scăpat, îmbrăcat în hainele unui credincios al său.
Consecinţele biruinţei lui Basarab I asupra oastei de invazie a lui Carol Robert al Ungariei, au fost imediate, dar şi de durată. Noul stat apărut între Carpaţi şi Dunăre a rezistat marii încercări din 1330, cu toate că regele angevin sperase într-o prăbuşire a acestuia. Documentaţia istorică întăreşte, prin biruinţa lui Basarab I, o nouă identitate istorică, şi anume, pe plan politic sud-est european: pe câmpul de luptă din 9-12 noiembrie 1330 a fost consfinţită existenţa sa de sine stătătoare. Titlul de „singur stăpânitor”, apoi de domn şi mare voievod, recunoscut voievozilor de Argeş, îşi are originea din victoria lui Basarab I pe câmpul de luptă.
Cucerirea existenţei de sine stătătoare a reprezentat pentru Ţara Românească un punct solid de pornire spre o epocă de consolidare, în toate, de afirmare deplină pe scena politică din sud-estul european. Potrivit cercetărilor arheologice, centrul voievodal de la Argeş, moştenit de Basarab I de la înaintaşi, capătă o nouă înfăţişare în jurul anului 1340, voievodul păstrând vechiul lăcaş de cult construit la începutul secolului al XIII-lea. După dispariţia lui Carol Robert (1342), Basarab I l-a asociat la tron pe fiul său, Nicolae Alexandru, desemnat să gestioneze relaţiile cu Ungaria. Regele Ludovic I l-a trimis pe solul său Dimitrie, episcopul Oradei (1345), de mai multe ori la Alexandru voievod, tratând cu acesta pacea şi înţelegerea. AGERPRES/
