DOCUMENTAR: 90 de ani de la proclamarea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României, sub numele de Carol al II-lea

16 iunie 2020 destin valah Istorie

La 8 iunie 1930 Parlamentul l-a proclamat pe principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României, sub numele de Carol al II-lea (1930-1940).

Regele Carol al II-lea s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, fiind primul copil al regelui Ferdinand I (1914-1927) şi al reginei Maria. În 1914, la moartea regelui Carol I (1866-1914) şi urcarea pe tronul României a tatălui său, Ferdinand I (1914-1927), Carol a fost declarat prinţ moştenitor. ”Principele Carol a fost primul viitor rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. A învăţat româneşte de mic şi a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară”, se arată pe site-ul oficial www.familiaregala.ro.

A absolvit Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi şi Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti în 1909, când a fost înaintat sublocotenent şi a fost încadrat în Regimentul de vânători de munte. A urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general, conform Dicţionarului ”Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

S-a căsătorit, în secret, în 1918, cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino, cu care a avut un fiu, Carol Mircea Lambrino. A fost obligat să divorţeze de Zizi Lambrino în 1919.

Principele moştenitor Carol s-a căsătorit la Atena, la 10 martie 1921, cu principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, iar la 25 octombrie 1921 s-a născut, la Castelul Foişor din Sinaia, fiul lor, Mihai, viitorul rege al României (1927-1930; 1940-1947).

Carol a renunţat de trei ori la calitatea de principe moştenitor al coroanei României. ”În ziua de 12 decembrie 1925, el a adresat regelui Ferdinand o scrisoare prin care – pentru a treia oară în decurs de şapte ani – renunţa la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor, punând instituţia monarhică într-o situaţie dificilă”, arată istoricul Ioan Scurtu în volumul ”Regele Ferdinand (1914-1927)” (Editura Garamond, Bucureşti). La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană (din 31 decembrie 1925) privind aprobarea renunţării principelui Carol la tronul României (”Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai ca principe moştenitor al României, pe timpul minoratului acestuia fiind instituită o Regenţă.

La 10 noiembrie 1928 a depus jurământul noul guvern condus de Iuliu Maniu. După venirea la guvernare a Partidului Naţional-Ţărănesc, o problemă care a frământat mult viaţa politică a României din acei ani a fost cea a crizei dinastice. Printre cei care s-au pronunţat în sprijinul reîntoarcerii lui Carol în ţară s-au numărat Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului, precum şi Nicolae Iorga, care continua să fie un adept convins al restauraţiei. În timp ce şeful guvernului, Iuliu Maniu, căuta să obţină din partea lui Carol ”angajamente solemne”, unii miniştri şi alţi fruntaşi ai Partidului Naţional-Ţărănesc acţionau – mai mult sau mai puţin făţiş – pentru restauraţie, se arată în lucrarea ”Din viaţa politică a României (1926-1947)”, autor Ioan Scurtu (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983).

Iuliu Maniu a căutat să impună fostului principe Carol anumite condiţii în vederea aducerii lui pe tronul României, între care reglementarea problemelor familiale, angajamentul că va respecta regimul constituţional existent ş.a. Până la urmă, Carol a sosit pe neaşteptate în ţară la 6 iunie 1930. Iuliu Maniu a acceptat faptul împlinit şi a sugerat alegerea lui Carol în Regenţă, dar propunerea n-a fost acceptată nici de principe şi nici de majoritatea membrilor guvernului, care s-au pronunţat pentru proclamarea sa ca rege, arată istoricul Ioan Scurtu în lucrarea ”Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996). Reîntors în ţară, Carol, bucurându-se de sprijinul armatei, determină accelerarea demersurilor pentru proclamarea sa ca rege, se arată în volumul ”Istoria României în date” (coordonare: Dinu C. Giurescu; Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În noaptea de 6 spre 7 iunie 1930 Iuliu Maniu s-a deplasat la Cotroceni unde a avut o îndelungată discuţie cu Carol, sugerându-i intrarea în Regenţă. Cu toată insistenţa depusă, Maniu n-a putut obţine din partea lui Carol angajamentul ferm pe care-l solicitase. Ca atare, Maniu a demisionat în seara zilei de 7 iunie, când s-a format un nou guvern naţional-ţărănist condus de Gh. Gh. Mironescu.

La 8 iunie 1930, întrunite în şedinţă comună, sub numele de Reprezentanţa Naţională, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au ascultat proiectul de lege prezentat de Grigore Iunian, în numele ”câtorva sute” de parlamentari, prin care legile din 4 ianuarie 1926 erau anulate, astfel încât coroana revenea de drept lui Carol, ”coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand I”. Reprezentanţa Naţională a hotărât, cu 485 bile albe şi una neagră, proclamarea lui Carol ca rege. (”Din viaţa politică a României 1926-1947”, autor Ioan Scurtu). Astfel, Parlamentul a anulat actul de la 4 ianuarie 1926, astfel încât Carol a devenit moştenitorul de drept al Coroanei, fiind proclamat rege, sub numele Carol al II-lea. Regele Mihai redevenea prinţ moştenitor, primind titlul de ”Mare Voievod de Alba Iulia”.

După depunerea jurământului, Carol al II-lea şi-a exprimat hotărârea de a strânge ”într-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei” şi a adresat un apel insistent către toţi românii, ”fără deosebire de opinie politică”, să se strângă în jurul Tronului. (”Din viaţa politică a României 1926-1947”, autor Ioan Scurtu).

Urcarea lui Carol pe tron a pus capăt crizei dinastice, dar a deschis calea unor noi frământări politice, generate de acţiunile acestuia vizând instaurarea unui regim întemeiat pe o monarhie autoritară. (…) Încă de la început, Carol al II-lea a căutat să acrediteze ideea unui guvern ”de uniune naţională”, în afara partidelor existente. (”Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură”, autor Ioan Scurtu).

”Crizei economice avea să i se asocieze criza politică, latentă, este adevărat, dar nu mai puţin profundă. La originea ei s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat pe propriul său fiu, Mihai, şi a devenit, la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea”, se arată în volumul ”O istorie sinceră a poporului român”, autor Florin Constantiniu (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). Elena Lupescu a revenit şi ea în ţară, în august 1930, iar în jurul lui Carol al II-lea s-a creat o adevărată ”camarilă regală”.

La 10 februarie 1938 regele Carol al II-lea a instaurat regimul autorităţii personale (10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940). La 20 februarie 1938 se decretează o nouă Constituţie, promulgată la 27 februarie 1938, potrivit căreia era interzis, printre altele ”a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului”. Era legiferată instaurarea autorităţii regale. La 31 martie 1938 se desfiinţează prin Decret regal toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri ”consilieri regali”, numiţi de monarh, în rang de miniştri de stat.

La 16 decembrie 1938 a fost creată organizaţia politică unică în stat Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), primul partid ”de masă” din istoria României, având drept scop sprijinirea monarhiei, în general, şi a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. Şeful suprem al FRN era regele. Acesta a hotărât, la 22 iunie 1940, transformarea FRN în Partidul Naţiunii, declarat ”partid unic şi totalitar”, sub conducerea supremă a regelui (”Istoria României în date”).

Carol al II-lea a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea economică a României şi mai cu seamă pentru viaţa culturală. Academia Română i-a conferit titlul de membru de onoare (la 17 mai 1921) şi de preşedinte de onoare şi protector al Academiei Române (8 iunie 1930-5 septembrie 1940).

Pe plan extern, regele Carol al II-lea a încercat o politică de echilibru, în speranţa că va reuşi să îndepărteze pericolele care planau asupra României. Însă în 1940, evenimentele internaţionale, precum şi situaţia internă au dus la izolarea completă a României şi la pierderile teritoriale din acelaşi an.

La 4 septembrie 1940 a avut loc demisia guvernului prezidat de Ion Gigurtu, generalul Ion Antonescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar a doua zi, la 5 septembrie, regele Carol al II-lea a cedat generalului Ion Antonescu principalele prerogative ale puterii. La 6 septembrie 1940, complet izolat politic şi compromis în ochii opiniei publice din cauza cedărilor teritoriale, Carol al II-lea transmite prerogativele regale fiului său Mihai (”Istoria României în date”).

Regele Carol al II-lea a părăsit România la 7 septembrie 1940 şi a locuit, pentru un timp, în Mexic şi Brazilia, pentru ca după 1947 să se stabilească în Portugalia. S-a căsătorit cu Elena Lupescu în anul 1947. A murit la 4 aprilie 1953, la Lisabona, în urma unui atac de cord, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bisericii ”Sao Vicente”, alături de regii Portugaliei. În urma demersurilor începute de Guvernul României la 18 decembrie 2002 pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale fostului suveran Carol al II-lea, acestea au fost aduse în ţară, în cadrul unui ceremonial militar şi religios, la 13 februarie 2003.

AGERPRES

Explicaţie foto din deschidere: Regele Carol al II-lea, Marele Voievod de Alba-Iulia, Mihai, si Principele Nicolae, la serbările navale (Constanta, 15 aug.
1931)

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign