Am să vă explic cum funcționează revistele culturale care tocmai ce zbiară că au rămas fără finanțare și de ce este bine că se duc la dracu’ și nu trebuie să le plângeți de milă – asta doar dacă nu cumva faceți parte din tagma jefuitorilor care trăiesc de pe urma lor. În acest caz puteți să zbierați, să vă ridicați fustele pe Facebook și chiar să semnați petiții.
Dar să începem cu începutul cancerului.
Mecanismul macro-economic
Revistele culturale de azi își au originile (mai ales în ceea ce privește resursa umană) în producția culturală din vremea României comuniste. Și pe atunci lucrurile erau simple și planificate: Partidul Comunist stabilea liniile generale de dezvoltare culturală, la kilogram. Și se împărțeau fondurile: atâta la revista de la Cluj, atâta la cea de la Iași, mai mult la București, mai puțin la Brașov. Nu conta cât se vinde, conta ca planul de partid și de stat să fie îndeplinit. Și era lăutărie: Partidul plătește, Partidul comandă muzica – exista control strict asupra a ceea ce intra în revistele culturale. De aici a rezultat o încoțopeneală fantastică între scriitori, ziariști, securiști și activiști de partid. Că nu conta câte exemplare vindeai la chioșc, conta să te ai bine cu securiștii și activiștii, iar la împărțeala bugetului să tragi lozul câștigător.
Existau și reviste citite, dar puține și oricum nu intrau în conflict cu Partidul. Au existat și scriitori care au făcut scandal pe principii, dar majoritatea se turnau între ei pentru un salariu mai mare la cât mai puțină muncă. Țigăneala comuniștilor cu scriitorii din anii ’80 a avut la bază o expresie comunistă: ”autogestiunea”. Adică Partidul a zis cam așa: frați scriitori, ar fi bine să vă finanțați din producția voastră, să vă vindeți revistele și să nu mai întindeți mâna la buget. Și nu a mers și au început scandalurile, mascate în proteste subtile anticomuniste. Azi mulți își revendică anti-comunismul din aceste scandaluri, dar cine citește cu atenție documentele vremii înțelege adevărata miză.
Mafiile scriitoricești
Și era bine să fii scriitor în vremea comunismului. Nu te duceai la uzină să dai la șaibă de la 6 dimineața. Se încasau tarife fabuloase pentru o poezie publicată – câteva sute de lei, cât trei zile de beție cu toți prietenii, când berea era 2,50 lei. Se luau avansuri pentru cărți nescrise de mii și zeci de mii de lei, existau case de creație și concedii de creație la munte și la mare. În sistemul ăsta sposorizat de stat au existat câțiva autori talentați, dar marea majoritate au fost niște lepre profitoare.
Și așa a apărut o adevărată mafie a gratulării reciproce: băieții și fetele se lăudau între ei pe principiul ”laudă-mă să te laud”. Existau și niște băieți care aveau legături cu șmecherii mari de la Partid care dădeau garanții beton, unii mai trăiesc și în ziua de azi. Nu oricine ajungea scriitor, trebuia să intri în coteriile astea, greu să obții statutul de debutant. Apoi trebuia să te lipești la o gașcă sau alta, se produceau transferuri între găști, furtuni în pahar – toate guvernate de mecanismul macro-economic expus mai sus.
Încă o dată: au existat și oameni cinstiți care au încercat să spună lucrurilor pe nume, care au încercat să-și facă corect meseria – dar puțini, foarte puțini. După aproape 50 de ani de dominație a acestui mecanism a rezultat o pătură de oameni de cultură și scriitori dependenți de bugetul de stat, lipsiți de orice fel de priză la public, incapabili să creeze ceva folositor pentru oamenii care i-au finanțat. Și apoi a început democrația.
Transferul de la comunism la capitalism
După schimbarea de nume Partidului Comunist Român a fost continuat sistemul descris mai sus. Oamenii de cultură și scriitorii și-au închinat serviciilor diverselor găști din fostul PCR care și-au făcut partide noi. Lauzi partidul X – dacă tragi lozul câștigător revista ta primește finanțare, de la Ministerul Culturii, de la Consiliul Local, de la Primărie – nu mai intrăm în detalii.
Șmecheria asta a mers o vreme, foștii activiști de partid au fost convinși că e bine să ai antamați la partid niște scriitori și oameni de cultură. Te mai laudă prin ziare, pe la televiziuni, mai un trafic de influență, mai o șuetă, îți mai scrie un discurs etc. Și a funcționat câtă vreme lumea își mai amintea numele unora dintre ei. Iar finanțarea poeților și lăudătorilor se făcea prin bugetarea revistelor culturale – care reviste au continuat tradiția comunistă a dezinteresului total față de cititori. Au rămas proaste și plicticoase, cu aceeași vitrină prăfuită de triste figuri. Elitismul a fost explicația pentru orice: pulimea ascultătoare de manele este prea tâmpită să înțeleagă ARTA pe care o facem noi!
După care a apărut internetul. Revistele culturale și-au pierdut și ultima umbră de cititori. În 25 de ani s-a făcut un schimb de generații între politruci și au apărut niște băieți tineri care nu înțeleg la ce le sunt folositoare niște fosile, de ce ar trebui să plătească niște oameni pe care electoratul nu-i cunoaște, care în realitate au influență zero în spațiul public. Validarea reciprocă în cercul strâmt și elitist a început să nu mai funcționeze, schema Ponzi ”laudă-mă ca să te laud” s-a dus dracului. Românii au alte preocupări și alte interese – iar tinerii care au ajuns în poziții din care pot decide cum se cheltuiesc banii nu mai văd nici un rost în finanțarea revistelor culturale care nu mai au nici un rost pe lume. Și gata.
P.S.
Încercarea lui Dan C. Mihăilescu de a trece în online este amuzantă și pun pariu că nu rezistă un an de zile.
