”Când te‑ai cufundat nemilos în
străfundurile firii şi le‑ai despuiat de bogăţii în ochiri subterane, te
pomeneşti mândru şi înfumurat în legănările nimicului. Ce te face însă ca în
acest dezmăţ metafizic să te opreşti deodată, ca fulgerat de‑un este?
Rezistenţele ascunse ale sângelui, patimile năvălind cunoaşterea sau
instinctele asediind spiritul? E ceva în noi care refuză nimicul, atunci când
mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de
dată ce trăim prin el.”
Emil Cioran
