Nimeni și nimic nu par a putea pacifica România. Cel puțin acea parte a ei aflată în permanentă erecție contestatară, un soi de priapism civic la comandă. Nu prea văd cum s-ar putea consuma această energie distructivă, pusă în slujba apărării unui grup privilegiat, care simte că-și poate pierde privilegiile, dintre care cel mai important este impunitatea. Acești indivizi nu pot accepta că a venit vremea să răspundă și ei pentru ceea ce fac. Au suficiente mijloace pentru a duce lupta asta, indiferent de consecințe. Nu le pasă de țară, nu le pasă de oameni.
În războiul ăsta nu se iau prizonieri, nu există milă, compasiune, îndurare. E care pe care. Cu un popor pe post de victimă colaterală. Nu există nicio rezistență, nu există nimeni să li se opună acestor șacali, să le spună ”Ajunge!” Vocile critice, puține, dispersate, sunt ușor de închis. Aproape le-au închis pe toate. Și altele nu se prea apar. Nimeni nu vrea să fie martir, pentru că nu crede în cauză. Cui să se alăture? Celor care îi pot trăda oricând, dacă trebuie să-și apere pielea? În cine să creadă?
Am intrat în anul centenarului Marii Uniri ca un stat eșuat. Mai rămâne să oficializăm eșecul. Vine și asta. Curând…
de Constantin Gheorghe
