La începutul secolului XX, Imperiul Otoman se afla într-o situaţie dificilă ca urmare a războaielor în care fusese implicat în secolul XIX, administraţia internă şi economia fiind serios afectate. Pe fondul coagulării sistemului de alianţe în Europa care avertiza asupra posibilităţii unui conflict, factorii decizionali otomani au declanşat demersuri politico-diplomatice pentru identificarea relaţiilor de alianţe care serveau intereselor de reorganizare a administraţiei interne, de consolidare şi de menţinere a comerţului şi industriei şi de extindere a reţelei de cale ferată, potrivit memoriilor lui Talat Pasha, indică http://www.turkeyswar.com
Guvernul otoman a iniţiat negocieri de apropiere de puterile Antantei, în 1913 cu Marea Britanie şi în 1914 cu Rusia şi Franţa. La 22 iulie 1914, însă, a fost trimisă o propunere de alianţă către ambasadorul german Hans von Wangenheim care a respins-o, dar care a fost determinat să îşi schimbe poziţia şi să accepte asocierea de chiar Wilhelm I, împăratul german. Imperiul Otoman a ales această alianţă considerând că Germania nu avea interese pe teritoriul său, iar Wilhelm I a apreciat drept benefic să aibă de partea sa acest stat. Alianţa a fost parafată la 2 august 1914, potrivit http://www.turkeyswar.com. La câteva zile după semnarea înţelegerii, a fost transmisă o ofertă de alianţă cu Rusia către ataşatul militar rus la Istanbul, generalul Leontieff, în schimbul recunoaşterii independenţei Imperiului Otoman şi a redesenării hărţii Balcanilor în favoarea intereselor otomane. Această ofertă nu s-a concretizat într-un document bilateral.
Administraţia de la Istanbul a urmărit menţinerea neutralităţii pe durata conflictului, însă, în octombrie 1914, două nave germane, Goeben şi Breslau, au intrat în Marea Neagră cu permisiunea statului turc şi au bombardat porturi ruseşti. Acest incident avea să schimbe poziţia Imperiului Otoman privind implicarea în conflict, forţele armate otomane purtând lupte grele pe trei continente şi având pierderi considerabile.
La 30 octombrie 1918, la bordul navei britanice de luptă Agamemnon, ancorată în portul Mudros din insula Lemnos din Marea Egee, ministrul otoman al marinei Rauf Bey şi amiralul britanic Somerset Arthur Gough-Calthorpe au semnat Convenţia de armistiţiu cu Imperiul Otoman care punea capăt participării otomane în Primul Război Mondial.
Reglementarea încheierii păcii cu beligerantul otoman avea să se realizeze prin Tratatul de la Sevres, încheiat la 10 august 1920, între Puterile Aliate şi Asociate şi Turcia, parte a tratatelor de pace semnate cu prilejul Conferinţei de la Versailles, conform www.oxfordreference.com. Documentul cuprindea Convenţia Ligii Naţiunilor, textul dedicat încheierii păcii cu Turcia şi o anexă, potrivit http://sam.baskent.edu.tr.
Semnarea tratatului, după aproape cincisprezece luni de negocieri, a însemnat sfârşitul Imperiului Otoman şi a obligat Turcia să renunţe la drepturile sale asupra posesiunilor din nordul Africii şi din Peninsula Arabică, a stabilit noi graniţe pentru statul turc, a oferit cadrul necesar formării statului independent Armenia, a propus crearea unui stat care să includă mare parte a kurzilor sub denumirea de Kurdistan, a reglementat, de asemenea, cuantumul despăgubirilor de război.
Franţa a preluat controlul asupra Libanului şi Siriei şi a sudului Anatoliei, iar Marea Britanie asupra Palestinei şi Irakului, aceste delimitări fuseseră, însă, stabilite, anterior, în cadrul prevederilor Acordului Sykes-Picot (19 mai 1916), potrivit history.com, avalon.law.yale.edu şi volumului ”Marea Britanie: Politica Externă şi Colonială, 1919-1939” (Alan Farmer, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2000).
A fost avansat regimul capitulaţiilor, la care se renunţase de către administraţia otomană în 1914, şi prin care se urmărea protejarea străinilor în interiorul statului turc. Erau stipulate, de asemenea, concesii comerciale, prin care companii de căi ferate şi de exploatare a zăcămintelor erau preluate de francezi şi de britanici.
Tratatul nu a fost ratificat, pe plan intern fiind declanşată lupta politică de renaştere naţională în jurul liderului Mustafa Kemal, ceea ce a oferit prilejul pentru apărarea intereselor poporului turc faţă de condiţiile împovărătoare ale Tratatului de la Sevres. În jurul lui Mustafa Kemal s-au coagulat interesele de constituire a unui stat-naţiune şi au fost demarate demersuri pentru stabilirea unor noi negocieri privind un nou acord cu puterile europene.
În acest sens, în martie 1921 este semnat tratatul între Turcia şi Rusia prin care este fixată frontiera statului turc şi sunt instituite relaţii de prietenie. Franţa a acceptat, ulterior, retrasarea graniţei Turciei cu Siria modificând astfel delimitările de graniţă instituite prin Tratatul de la Sevres şi se retrăgea, totodată, din Cilicia. Italia se retrage din Turcia. Pe acest fond este declanşată recunoaşterea internaţională a regimului de la Ankara.
După încheierea conflictului greco-turc (1919-1922) şi semnarea armistiţiului de la 11 octombrie 1922, de la Mudania, provincia Bursa, între Marea Britanie, Franţa şi Italia pe de o parte şi Turcia pe de altă parte, la care a aderat, la 14 octombrie 1922, şi Grecia, a restaurat suveranitatea turcă asupra Istanbulului, asupra strâmtorilor şi asupra estului statului turc, conform www.icrc.org şi lucrării ”Thrace and The Armistice of Mudanya, 3-11 October 1922” (Harry J. Psomiades), disponibilă la ejournals.epublishing.ekt.gr.
Victoria în războiul greco-turc a deschis calea către negocierile internaţionale de recunoaştere a statului naţiune Turcia. În acest sens, la 21 noiembrie 1922, la Lausanne, au fost declanşate negocierile politico-diplomatice între guvernul turc şi cancelariile europene, care s-au concretizat, la 24 iulie 1923, prin semnarea Tratatului de la Lausanne, potrivit www.avimbulten.org/en/. Acordul a intrat în vigoare în 6 august 1924 şi a revizuit clauzele Tratatului de pace de la Sevres.
La 29 octombrie 1923, după desfiinţarea sultanatului, Turcia este proclamată republică, conform www.mae.ro.
AGERPRES
