Prima reuniune a Adunării Ligii Naţiunilor s-a desfăşurat la 15 noiembrie 1920, la Geneva, într-un context internaţional dominat de efectele conferinţei de pace de la Versailles care a reglementat perioada de după Primul Război Mondial.
Constituită prin prisma evitării unui potenţial conflict internaţional, principalul obiectiv al organizaţiei viza menţinerea păcii în spectrul principiilor fundamentale ale Pactului Ligii acceptat de statele membre – ”dezvoltarea cooperării între naţiuni şi garantarea păcii şi securităţii acestora”, potrivit www.unog.ch.
Izvorul apariţiei organizaţiei este regăsit în programul „Cele 14 puncte” al preşedintelui american Woodrow Wilson, susţinut la 8 ianuarie 1918, în faţa celor două camere ale Congresului american.
Sesiunea plenară a Conferinţei de pace a aprobat, la 25 ianuarie 1919, propunerile pentru crearea Ligii Naţiunilor, iar la 28 aprilie 1919, Conferinţa adoptă în unanimitate proiectul Convenţiei asupra moţiunii avansate de preşedintele american Woodrow Wilson. La 10 iunie 1919 este stabilit secretariatul organizaţiei la Londra, pentru ca la 28 iunie 1919 odată cu semnarea Tratatului de la Versailles şi a celorlalte tratate de pace să fie parafată, astfel, Convenţia Ligii Naţiunilor, care aveau să intre în vigoare la 10 ianuarie 1920. În data de 16 ianuarie 1920 s-a desfăşurat, la Paris, prima sesiune a Consiliului Ligii Naţiunilor.
Principalele organisme decizionale ale Ligii Naţiunilor au fost Adunarea care includea toate statele membre, Consiliul format din patru membri permanenţi (Franţa, Italia, Japonia şi Marea Britanie, iar Germania în perioada 1926-1935) şi alţi zece membri nepermanenţi desemnaţi prin rotaţie de Adunarea organizaţiei şi Curtea Internaţională de Justiţie. Secretariatul organizaţiei era coordonat de un secretar general şi gestiona cooperarea internaţională.
Sediul organizaţiei a fost stabilit la Geneva, Convenţia fiind semnată iniţial de 32 de state membre. Organizaţia nu dispunea de o forţă militară proprie, dar se baza pe capacitatea statelor membre pentru a furniza la nevoie sprijin militar. Era pentru prima dată când un forum instituţional de evitare a războiului se coagula la nivel internaţional reunind state din Asia de Sud-Est, Europa şi America de Sud. Limbile oficiale de lucru ale organizaţiei au fost engleza, franceza şi spaniola.
Prima întrunire a Adunării Ligii Naţiunilor, desfăşurată la Geneva, la 15 noiembrie 1920, sub coordonarea preşedintelui american Woodrow Wilson, a reunit peste 100 de delegaţi din 41 de state, potrivit www.unog.ch şi https://awcungeneva.com.
Sesiunea a fost deschisă de reprezentantul Paul Hymans al Belgiei dând citire mesajului preşedintelui american al SUA, iar premierul Elveţiei Motta a transmis mesajul de bun venit delegaţilor prezenţi la reuniune. Statele, care nu au fost prezente la reuniunea Adunării Ligii Naţiunilor, în calitate oficială sau semioficială, au fost SUA, Mexic, Turcia şi Rusia, potrivit www.upi.com.
În cadrul lucrărilor, Paul Hymans a fost ales preşedinte al Adunării Ligii Naţiunilor, cu 35 de voturi favorabile şi 6 împotrivă. S-a discutat pe marginea primelor două bugete ale Ligii, dr. Fridjof Nansen a fost desemnat să investigheze chestiunea repatrierii prizonierilor din Rusia şi Germania către ţările natale, au fost puse în discuţie metode de combatere a tifosului şi de recuperare în Europa Centrală, au avut loc dezbateri asupra plebiscitelor desfăşurate în cantoanele Eupen şi Malmedy din estul Belgiei, locuite de populaţie majoritară vorbitoare de limbă germană. Una dintre cele mai spinoase probleme a vizat chestiunea de graniţă Tacno-Arica, disputată de Peru, Chile şi Bolivia care, din preajma anilor 1917, a fost subiectul unor divergenţe între aceste state, îngrijorând liderii statelor din America de Sud cu posibilitatea escaladării diferendului într-un conflict armat.
A fost luată în discuţie posibilitatea creării unei forţe internaţionale a Ligii Naţiunilor care să poată interveni în situaţii de criză şi pentru pacificarea unei zone cu risc de escaladare. A fost pus în discuţie, în cadrul dezbaterilor reuniunii, drept exemplu diferendul dintre Polonia şi Lituania
La 13 decembrie 1920, Adunarea a aprobat proiectul de statut al Curţii Permanente internaţionale de Justiţie cu 22 de voturi favorabile. Curtea funcţiona la Haga şi reunea 11 judecători pentru un mandat de nouă ani, conform http://presidentwilson.org.
Austria, Bulgaria, Costa Rica, Finlanda, Luxemburg au fost admise în Liga Naţiunilor. S-a discutat asupra oportunităţii angajării statelor membre asupra trimiterii de forţe pentru menţinerea păcii în zona respectivă, Consiliul Ligii Naţiunilor admiţând că poate cere, dar nu poate obliga, angajarea de forţe militare naţionale pentru gestionarea situaţiei, rămânând ca decizia să aparţină fiecărui stat în parte.
Ca urmare a încheierii Primului Război Mondial, una dintre chestiunile senzitive, discutată cu acest prilej, a fost reducerea armamentelor. Cunoscute fiind tendinţele revizioniste ale unor state precum şi disputele bilaterale între altele care puteau îmbrăca inclusiv forma unui conflict, chestiunea dezarmării a fost dezbătută de reprezentanţii statelor prezente admiţându-se că este nevoie ca fiecare stat membru să pună în aplicare recomandările adoptate, la Geneva, de reducere a stocurilor de armament şi a bugetelor destinate înarmării, potrivit http://presidentwilson.org. Au fost exprimate 30 de voturi pentru şi 7 împotrivă pentru ca timp de doi ani statele membre să nu crească bugetele înarmării, la recomandarea Ligii Naţiunilor, iar unde pot apărea situaţii excepţionale acestea să fie discutate cu Liga Naţiunilor. În încheierea reuniunii, în decembrie 1920, Adunarea a stabilit ca o analiză a tuturor subiectelor abordate cu acest prilej să fie realizată de Secretariatul Ligii Naţiunilor pentru a fi avansată Consiliului Ligii.
Liga Naţiunilor a înregistrat succese notabile în cadrul diferendelor dintre state, în perioada interbelică, printre care amintim disputa dintre Finlanda şi Suedia pentru Insulele Aaland, chestiunea din Silezia Superioară, statutul portului Memel şi problema turcă. Dar, Liga a înregistrat şi eşecuri care au zdruncinat încrederea statelor membre în funcţionarea organizaţiei, precum invadarea Etiopiei, în 1935, de către Italia, stat membru al Ligii, anexarea regiunii Sudete de către Germania şi invazia Manciuriei de către Japonia în 1932. Mai mult, Germania, Italia şi Japonia s-au retras din Liga Naţiunilor nerespectând decizia organizaţiei de a nu se înarma.
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial nu a reprezentat sfârşitul organizaţiei, chiar dacă obiectivul pentru care fusese înfiinţată încetase să mai existe. În schimb, experienţa Ligii Naţiunilor a contribuit la înţelegerea de către statele lumii a necesităţii existenţei unei organizaţii postbelice care să aibă ca principal scop pacea şi securitatea internaţională guvernată de prevederi specifice consistente ale dreptului internaţional asumat de toate părţile semnatare.
La 8 aprilie 1946, la Geneva, se desfăşura cea de-a 21-a şi ultima sesiune a Adunării Ligii Naţiunilor, prilej cu care lordul Robert Cecil, unul dintre fondatorii organizaţiei, sublinia în discursul final că eforturile Ligii Naţiunilor nu s-au risipit, fiind valorificate pentru închegarea noii organizaţii postbelice: ”Liga a murit, trăiască Naţiunile Unite!”, potrivit https://www.unog.ch. Prin votul unanim al părţilor, la 20 aprilie 1946, toate bunurile Ligii Naţiunilor, inclusiv arhive şi biblioteci, au fost transferate Naţiunilor Unite, moment în care Liga Naţiunilor a încetat să mai existe, pacea şi securitatea internaţională fiind obiectivul principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite. AGERPRES
