Naționalismul românesc este lipsit în acest moment de ancore teoretice actualizate. Discursul naționalist este dependent de construcțiile teoretice din trecut, total depășite de orice, de la tehnologie la vocabular. În anii 90 naționalismul românesc a fost identificat cu un măscărici propagandist al național-comunismului. În afară măscărici s-au reprodus tot felul de idei și structuri vechi de un secol sau mai mult, la fel de inadaptate la ceea ce se întâmplă în societate. De câțiva ani discursul naționalist românesc a intrat parțial în orbita ideilor moscovite.
Un gol de 30 de ani – o generație! – cauză și efect al unei destrămări sociale din ce în ce mai accentuate. Tendințele centrifuge spre autonomii locale devin din ce în ce mai evidente și nu este vorba de maghiari, ci de români care se întreabă ce fel de legătură mai au cu statul numit România. Românii au devenit ”oameni fără însușiri” – le au pe toate și nu o au pe nici una.
O destructurare identitară totală în care recursul la soluțiile din trecut eșuează de fiecare dată – dar incapacitatea de a genera idei adaptate la ce se întâmplă azi duce la repetiții inutile. Refugiul în ortodoxie este ultima soluție, dar atrage Biserica în conflicte care nu îi aparțin și cărora nu este pregătită să le facă față. Generații după generații crescute întrebându-se ce înseamnă să fii român și de ce au avut ghinionul să se nască români.
