La 7 decembrie 1784, efectivul militar comandat de vicecolonelul Kray a
reuşit să înfrângă, la Mihăileni, în estul Zarandului, ultima grupare
ţărănească din părţile unde izbucnise răscoala. În aceste împrejurări,
câteva zile mai târziu, Horea îşi dizolva gruparea din jurul său,
plecând împreună cu Cloşca în pădurile Scoruşetului din Munţii Gilăului,
de la nord de Albac, cu scopul de reaprinde răscoala în primăvară,
conform lucrării „Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi
Europa Luminilor (1711-1821)” (Editura Enciclopedică, 2002).
Horea şi Cloşca au fost capturaţi în munţi, la 27 decembrie 1784, în
urma unei vaste acţiuni de urmărire. Odată prinşi, prizonierii au fost
transportaţi în grabă sub escortă militară la Abrud. De la Abrud, unde
escorta a fost mult mărită, au fost duşi la Alba Iulia, unde au ajuns la
2 ianuarie, potrivit volumului „Răscoala de la 1784 din Transilvania de
sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan” (Editura Politică, 1974).
Crişan, cel de-al treilea conducător al răscoalei, a fost prins abia
după o lună, la sfârşitul lunii ianuarie. După înfrângerea de la
Mihăileni, el s-a refugiat la Câmpeni, unde s-a despărţit de ai săi,
apucând-o în direcţia opusă, adică pe valea Arieşului spre Turda.
Familia sa era la Cărpiniş şi ar fi vrut să o vadă, însă ştia că era
urmărit de trupele austriece. A rătăcit pe poteci mai puţin umblate, a
ocolit cătunele, preferând regiunea cetăţilor Ponorului, şi-a schimbat
hainele cu nişte zdrenţe pentru a părea un cerşetor. Însă, câţiva
ţărani, în schimbul recompensei băneşti promise, i-au ajutat pe soldaţii
imperiali să îl aresteze. A fost dus sub escortă la Alba-Iulia, unde a
ajuns la 1 februarie.
Cei trei prizonieri au fost încarceraţi în temniţe diferite, fiind
încredinţaţi Comisiei de judecată pentru cercetări, condusă de comisarul
imperial, contele Anton von Jankovich, sosit de la Viena.
La începutul anului 1785, anchetarea şi judecarea căpitanilor principali
ai răscoalei, a numeroşilor ţărani închişi în temniţele comitatelor şi
ale cetăţilor imperiale a constituit o acţiune prioritară a curţii din
Viena, Iosif al II-lea dând instrucţiuni precise. Trebuiau stabilite
cauzele izbucnirii răscoalei şi factorii care au propulsat-o, pe baza
acestora urmând să fie propuse o serie de măsuri pentru evitarea
declanşării altor asemenea evenimente în viitor.
Cei trei prizonieri au fost interogaţi separat, de şase ori Horea şi
Cloşca, iar Crişan numai de două ori. La interogatoriu, Horea şi Cloşca
au răspuns evaziv şi au negat aproape totul, atât participarea lor la
răscoală, cât şi rolul lor conducător, păstrând o tăcere adâncă asupra
celor mai evidente lucruri şi fapte din cadrul mişcării de la 1784.
Crişan, însă, a făcut mărturii asupra cauzelor răscoalei şi a faptelor
întâmplate, spunând că pe ţărani i-au răsculat: „greutatea serviciului
la domni, fiindcă iobagii au trebuit să lucreze în timpul muncii celei
mai urgente, de la o duminică la cealaltă, fără să primească cea mai
mică bucăţică de pâine; în celelalte anotimpuri au trebuit să lucreze
câte patru zile pe săptămână; afară de aceasta, li s-a luat şi
zeciuiala, pe deasupra acestora contribuţiile erau prea mari; aceia care
n-aveau pământ trebuiau să plătească anual 4 până la 5 florini; acei cu
pământ 15 până la 20 florini şi, dintre ei, afară de zeciuiala mieilor,
tot astfel dintre porcii graşi trebuiau să dea al zecelea”, notează
lucrarea „Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi Europa
Luminilor (1711-1821)” (Editura Enciclopedică, 2002).
La 13 februarie 1785, Crişan s-a spânzurat în închisoare folosindu-se de
curelele de la opinci, potrivit lucrării „Istoria României în date”
(Editura Enciclopedică, 2003). A doua zi, a fost pronunţată sentinţa în
ceea ce îl priveşte pe Crişan, capetele de acuzare ale acestuia fiind:
„tulburător al liniştii publice”, „aţâţător şi amăgitor al poporului de
rând”, „incendiator nelegiuit” şi „crud ucigaş”. Totodată, i se imputa
fuga de răspundere juridică, aceasta constând în faptul că, din dorinţa
de a se exonera de sancţiunea judiciară, condamnatul „s-a făcut
omorâtorul său propriu”, potrivit www.historica-cluj.ro.
Apoi, timp de două săptămâni, Horea şi Cloşca au fost plimbaţi, în
lanţuri, prin satele de pe Mureş, spre a fi arătaţi mulţimilor. Prin
sentinţa pronunţată la 25 februarie, celor doi conducători ai răscoalei
din Transilvania li s-a dat cea mai dură pedeapsă cuprinsă în Codul
penal terezian, şi anume zdrobirea cu roata de „jos în sus”, adică de la
fluierele picioarelor spre cap, conform lucrării „‘Istoria Românilor.
Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821)” (Editura
Enciclopedică, 2002).
Sentinţa fusese hotărâtă de împărat încă din 10 ianuarie, în acelaşi
timp cu spectacolul macabru al execuţiei: „Trebuia sa se dea un exemplu
tare, dar aceasta să se organizeze în aşa fel încât aceşti nemernici să
fie conduşi nu numai într-un singur loc, ci în mai multe, unde ei au
comis marile lor ticăloşii, pentru a fi arătaţi ca pildă de
înspăimântare poporului de jos şi complicilor lor amăgiţi, iar apoi să
fie executaţi într-un mod spectaculos, într-o zi dinainte anunţată,
într-un loc vizibil, unde să se poată strânge cel mai mare număr cu
putinţă dintre supuşi şi unde mai sunt încă spiritele cele mai
răzvrătite”, arată ordinul imperial de execuţie, trimis contelui
Jankovich („Răscoala de la 1784 din Transilvania de sub conducerea lui
Horia, Cloşca şi Crişan”, Editura Politică, 1974).
La 28 februarie 1875, pe Dealul Furcilor de lângă Alba Iulia, în faţa
unei mulţimi formate din ţărani aduşi din satele apropiate să participe
la execuţie, Cloşca a fost primul frânt pe roată. Horea era ţinut de
ajutoarele călăului, fiind obligat să privească tortura prin care urma
să treacă şi el. Apoi, le-au fost tăiate capetele, iar trupurile au fost
ciopârţite pentru a fi trimise în diferite locuri ale răscoalei şi
expuse la răscruce de drumuri, conform recomandării împăratului. Aceeaşi
pedeapsă a fost aplicată şi trupului neînsufleţit al lui Crişan.
Un obelisc din piatră a fost ridicat, mai târziu, în 1937, pe marginea
terasei din faţa Porţii a III-a a Cetăţii Alba Iulia, în amintirea
căpeteniilor răscoalei ţărăneşti de la 1784, Horea, Cloşca şi Crişan, cu
inscripţia „Smerită închinare lui Horea, Cloşca şi Crişan”.
Regimentele imperiale au mai rămas în Transilvania până în vara lui
1785, pentru a supraveghea situaţia şi a preveni alte încercări de
continuare a răscoalei, a tulburărilor despre care au continuat să
vorbească ţărănimea, nobilimea şi autorităţile domeniale, nobiliare,
civile şi militare.
La 22 august 1785, a fost publicată patenta imperială prin care se
desfiinţa şi în Principat servitutea personală, dependenţa ţăranilor
şerbi, care se puteau căsători de acum şi fără consimţământul domnului
de pământ, aveau dreptul să se mute pe alte domenii, în alt sat, să
înveţe carte şi meserii. Se extindea astfel, ca o consecinţă a
răscoalei, măsura aplicată între anii 1780-1782 în celelalte provincii
ale Imperiului de desfiinţare a servituţii personale a ţăranului şerbit,
în Transilvania acest proces fiind întârziat de opoziţia nobilimii
maghiare.
La moartea împăratului (1790), cele mai multe dintre reforme au fost
anulate de aceeaşi nobilime conservatoare pentru ca Dieta Transilvaniei
din anii 1790-1792 să amâne vreme de trei decenii reglementarea
urbarială propriu-zisă şi a raporturilor dintre ţăranii aserviţi şi
stăpânii domeniali. Problema acestor raporturi sociale a revenit în
cursul Revoluţiei de la 1848-1849, evidenţiind complexitatea fenomenului
revoluţionar din Transilvania. AGERPRES
