Problema statului român interbelic consta, zicea Nae Ionescu, „într-un fapt de natură sufletească: în psihologia de slugă a oamenilor noștri politici în genere, cari după patrusprezece ani ani dela unire nu realizează încă ceece reprezintă statul nostru; după șase-sute de ani de cultură autentică și autohtonă (cultura voievodală – cea minimalizată până la extincție de boialele de azi – n.n.) nu realizează încă ce reprezintă țara … noastră; și cari incapabili a se ridica până la solidaritatea de ethos, reeditează în procesul de cucerire a puterii, vechile lupte pentru domnie purtate aci cu ajutorul Sultanului, dincolo cu ajutorul Papei.”
(29 mai 1932, „Cuvântul”)
