de Constantin Gheorghe
Voi vă mai amintiți sensul verbului ”a legumi”? Bine, Dex-ul zice asta: ”LEGUMÍ, legumesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A mânca sau a bea câte puțin; a mânca sau a bea cu măsură sau fără poftă; a ciuguli. ♦ A degusta, a savura. – Din legumă.”
Pentru mine, îndemnul ăsta, de a legumi mâncarea, este expresia sintetică a sărăciei. ”Legumește-o, să-ți ajungă!” Am auzit asta nu o dată, în copilărie, la bunici, la țară. Satul n-a fost niciodată raiul ăla prosper, despre care bat câmpii tot felul de idioți siniștri, care n-au făcut în viața lor o plimbare cu vaca!
Cele mai multe exploatații agricole din interbelic erau undeva între 1 și 5 hectare. Cei care aveau mai mult erau de-a dreptul boieri. Iar aceste exploatații mici erau cumpărătoare nete de alimente: deținătorii lor nu se puteau întreține din ceea ce cultivau/creșteau! La sate se făcea foamea! Crunt! Iar acum, cu retrocedările, s-au reprodus structurile de proprietate din interbelic, cu fragmentare, cu tot, și se face iarăși foamea. La fel de crunt. Nu vă luați după ce vedeți prin câteva sate ”turistice” sau zone periurbane, unde se mută clasa de mijloc superioară, care fuge din orașele aglomerate. România rurală cum este Corbeanca multiplicată de șase mii de ori.
Poate ne trezim. Sărăcia este o permanență în țara asta. N-a dispărut niciodată. S-a mai diminuat in comunism, pentru că au existat politicile redistributive ale statului. Acum, că ele au dispărut, sărăcia se întinde ca o ciumă peste România. Sărăcie la sat. Sărăcie la oraș. Sărăcia printre cei care au un loc de muncă. Unul din trei copii se culcă flămând. Și nimănui nu-i pasă. Ba, mai mult: elitele românești-un cancer social!-teoretizează, spunând că nici nu ne dăm noi seama ce bună e sărăcia!
Așadar, învățați să legumiți. Că nici nu știți ce nevoie veți avea de asta…
