Peste zece ani

03 februarie 2018 destin valah Istorie

 

Am cunoscut, într-o viaţă de om, sumedenii de înălţări, de schimbări şi căderi. Pe o poartă a timpului am văzut cavalerii, strîngînd în pulpe şi pinteni cai năbădăioşi, intrînd pe bulevarde cu flamuri şi panaşe. Trîmbiţele lungi, ridicate oblic spre cer, vesteau o purcedere triumfală, şi copitele călcau în potcoave parcă inima poporului frîntă. Scos cu poliţia din căminuri ca să aducă ovaţii şi urale, omul asculta de comanda unui agent în civil.

I-am văzut apoi, pe victorioşi, întorcîndu-se pe jos, pe furiş, fără platoşe, fără coifuri, în zdrenţe, cu călcîiele goale, ferindu-se să fie recunoscuţi, cerşind un muc de ţigară. Parcă nici nu fuseseră niciodată. Unii, pedeştri puseseră o uniformă şi defilau cu braţul drept întins către o fereastră cu perdelele trase. Cînd s-au rupt rîndurile, nu li se mai vedeau picioarele de fugă. Unora le-au căzut nădragii.

Toţi erau impetuoşi, măreţi, impertinenţi. Ţara începea toată vremea o „eră nouă” sub ameninţarea scrîşnită. Lumea era obligată să se dea pe un calapod. Acelaşi număr de pălărie, capete standard după model, mişcarea mîinilor supravegheată. S-a reglementat şi trotuarul în Bucureşti, pe dreapta dusul şi pe stînga întorsul. Dacă te găseai la „Capşa” şi voiai să treci în Sărindar, nu era voie. Trebuia să te duci pînă-n dreptul Societăţii de Telefoane, unde se croise cu vopsea pe caldarîm o vamă, să treci strada acolo şi să te întorci de unde porniseşi. Drumurile spre Giurgiu trebuiau, musai, să ocolească prin Ploieşti.

Colţurile cîtorva străzi, ca nişte morminte, erau împresurate cu ghirlande de lanţuri pe stîlpi.

E de ajuns ca insul să ajungă guvern şi regim, că nu mai ţine socoteala de nimeni şi de nimic. Venise cu nişte cucuie, şi ele s-au făcut repede coarne.

Un dictator, cu care fusesem prieten, a izbucnit într-un vast hohot dr rîs, odată, cînd l-am prevenit, informat de o indiscreţie, că a doua zi cade de la putere. „Tu să sănătos! – mi-a răspuns. Sîntem aci pe cel puţin zece ani!”
Se credea etern.

A doua zi, către seară, m-a chemat la telefon.
„De unde ştiai” m-a întrebat. – „O să-ţi spun peste zece ani”, i-am răspuns.
Nu m-am ţinut de cuvînt, că a murit.”

15 februarie 1947

Tudor Arghezi

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2021 . Designed by: Livedesign