de Constantin Gheorghe
Cred că apogeul spectacolului sportiv numit ”olimpiadă” a fost la Beijing, în 2008. După care a început declinul. Lucrurile se vor degrada rapid. Sportul începe să-și piardă importanța pe care a avut-o, cel puțin de la sfârșitul secolului XIX, în viața națiunilor. A fost naționalism cu alte mijloace. Acum, că naționalismul este câh, se duce și sportul, ca expresie a identității naționale. Pe de altă parte costurile Olimpiadelor au devenit prohibitive, iar bazele sportive construite cu această ocazie sunt neutilizate după jocuri, dintr-un motiv simplu: nu se mai face sport de masă! Și chiar dacă s-ar face, cine poate suporta costurile întreținerii unui stadion de atletism de 100.000 de locuri, unde se desfășoară, o dată pe an, campionatul sătesc de oină, cu 20 de spectatori?
Știu, îmi veți da exemplu fotbalul, unde sunt stadioane pline. Or fi, dar sunt puține, și nu tocmai pline nici ele. Or mai fi și unele mari turnee de tenis, dar la fel: mai mulți spectatori doar la semifinale și finale. Pentru că nici publicul pentru sport nu mai e ce-a fost. Tot mai puțini se identifică, așa cum o făceau înainte, cu un sportiv sau altul. Câți dintre români mai merg la fotbal? Câți la atletism? Câți la gimnastică?
Pentru noi, românii, despărțirea de sport nu e dureroasă. E aproape firească, fără tragedii. Pentru alții despărțirea e mai grea. Dar va avea lor, vor sau nu. Vor rămâne ruinele unor construcții faraonice, greu de explicat generațiilor pentru care sport înseamnă să dai clickuri cu mausul sau bobârnace ecranului tactil…
