Pe scurt, dar de pus pe gânduri

28 martie 2016 destin valah Istorie

de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu

Momentul t1 (1963). Averell Harriman, fostul ambasador al SUA în URSS în timpul celui de-al doilea război mondial, la momentul confidenţei pe care o cităm, asistentul secretarul de stat al SUA în 1963, îi spunea trimisului Mircea Maliţa, sclipitorul tânăr trimis al lui Gheorghe-Gheorghiu Dej: „”Spuneţi-i lui Gheorghiu-Dej din partea mea, că americanii nu au consimţit niciodată [la] ceea ce se numeşte împărţirea de la Ialta [feb. 1945]. Eu am fost acolo. Pentru noi, procentele lui Churchill [stabilite de la Moscova, din oct. 1944, prin care îi oferea lui Stalin 90% din România, 10% din Grecia, câte 50% din Iugoslavia şi Ungaria] nu au fost valabile. În înţelesul americanilor, acordul trebuia să fie fifty-fifty. Niciodată nu ne-am schimbat părerea. Alţii s-au abătut de la înţelegere, aşa cum am văzut-o noi.” (Mircea Maliţa, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, Bucureşti, C.H. Beck, 2007, p.44)” (Florin Constantiniu)

Momentul t2 (2006). „Raportul Tismăneanu”, în anul de graţie 2006, la aproape 20 de ani de la „căderea comunismului”:

„[în timpul lui Dej şi a lui Ceauşescu] au fost readuse la suprafaţă concepţiile etniciste interbelice, care au fost combinate cu ideile staliniste, formându-se astfel un amestec care a primit numele de naţional-comunism.” (p.469)

„Ana Pauker a fost o figură importantă a comunismului românesc.” (p.43)

Două pasaje, aberante, între multe altele. Conceptul naţional interbelic nu se combină din principiu cu conceptul stalinist, decât la nivelul discursului din „Raport”, deci doar forţat printr-o interpretare ideologică. E simplu: naţionalismul veritabil, cum a fost cel interbelic, se mişca, aşa cum arăta Petre Ţuţea, între Dumnezeu şi Neam. Stalin nu a avut nici una, nici alta. De unde uşurinţa extraordinară cu care stalinismul a etichetat orice şi a trimis în lagăr şi la moarte jumătate din planetă. În ceea ce priveşte naţionalismul românesc, mai degrabă putem vorbi de o oarecare orientare naţională, din moment ce esenţa rămânea în lagăr: Dumnezeu, ţăranul, neamul, în general. Elementul major naţional a fost dictatura de dezvoltare în domeniul industrial, care ne-a permis o oarecare autonomie faţă de URSS. În al doilea rând: „Ana Pauker – figură importantă a comunismului românesc” este o culme a vicleniei discursive. Ana Pauker nu a avut nici o legătură cu românescul. Avea o cu totul identitate etnică, ca de altfel 80% din membrii PCdR care nu erau români şi pentru care România trebuia „reformată” ca parte a „dictaturii proletare” controlate de Moscova (Chiper, 1998)

America din România nu este neapărat reţeaua virulenţilor demolatori ai „metanaraţiunii” identitare – cum este numit spiritul naţional. Chiar dacă aceştia vin din America: Tismăneanu este „profesor” în America, Brucan a fost şi el „profesor”. (Interesant că nevolnicul vrea să se identifice cu ceea ce detestă: profesoratul este muncă de apostolat (naţional)). Însă remarcăm axa pe care se mişcă discursul în relaţia noastră cu Statele Unite. Între Averell Harriman şi Raportul Tismăneanu.

Bucata de şerveţel pe care Churchill a dat Estul
URSS-ului. Piesa aceasta de muzeu
produce efecte în buzunarele noastre
(înlocuiţi procentele cu gradul de
independenţă politică, economică etc.). Mai mult
90% din discursul politic încă nu are legătură
cu interesul public.
Şi nu pentru că democraţia nu ar fi bună.

Este dramatic că preşedintele nu a realizat nici până în ziua de astăzi că „a veni din America” şi a fi „profesor” acolo nu înseamnă şi a face serviciirelaţiilor româno-americane. O Românie căreia, prin Raportul Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România, i se interzice să gândească politic în termenii variabilei etnice îşi anihilează chiar raţiunea de stat. De ce mai trebuie un stat numit România, dacă baza sa etnică este, în masă, retrogradă şi nedemnă de raţionalitatea politică a celor de pe lângă preşedenţie? Pentru că „Raportul Tismăneanu”, mizând pe o clasă politică uşor de păcălit prin incultură şi graba materială, aruncă în derizoriu însăşi baza existenţei de stat. Nu e nici o problemă: în breşa făcută în mecanismul nostru politic aetnic se instalează tot felul de ţinuturi şi autonomii, preţuri mai mari ale gazelor, privatizări a la Petrom, autostrăzi care nu se mai termină dar care costă a la Autostrada Transilvania etc. E explicabil, doar nu ai un neam pentru care să vrei unitate, preţuri mai mici, inclusiv autostrăzi.

 

Florin Constantiniu, O declaraţie surprinzătoare a lui Averell Harriman (1963), în „Clipa”, mai-iunie 2012, p.6

Chiper, Ioan. (1998). Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a P.C.R., 1921-1952 în Arhivele Totalitarismului, nr. 21(4), p. 25-44

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign