La 136 de ani de la premiera piesei “O scrisoare pierduta”, Caragiale se dovedește nemuritor pentru cultura română, dar, din nefericire, și Cațavencu. “O scrisoare pierduta”” a stârnit multe pasiuni în epocă, de la lectura ei în rândul Junimii și până la cea de-a 500 reprezentație în 1948, și continuă să ne facineze prin specificul ei, un veritabil râsu-plansu românesc. Piesa lui Caragiale, ce evocă viața publică și viața de familie și felul în care cele două se împletesc, a avut un destin prietenos atât în spațiul românesc cât și în străinătate, unde de-a lungul timpului a fost tradusă și jucată în limbă germană, rusă , franceză, maghiară, bulgară și poloneză . Atât Caragiale cât și Tipatescu și-au asigurat posteriatea. Oare câte dreptate are Păstorel Teodoreanu când spune despre Caragiale:
Cu greu îmi vine să aștern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Că tocmai tu să fii cel mort
Și Cațavencu cel etern…
de Alexandru Filimon
