de Constantin Gheorghe
O ținem tot într-o Apocalipsă, de ieri seara. La fel ca și după 11 septembrie 2001, ca și după atentatele din Spania și din Marea Britanie, ca și după Charlie Hebdo. Dar de făcut, nu facem nimic să prevenim înrăutățirea situației. Continuăm să ne purtăm ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu lăsăm ca nenorocirile unora să ne strice cheful. Pentru a nu fi deranjați, acceptăm limitarea drepturilor și libertăților noastre. Și mai apare un masacru, se mai duce o libertate.
Nu ne pasă. Ne-am infantilizat. Credem că e cineva, acolo sus, deasupra noastră(nu, în niciun caz Dumnezeu!)care are grijă de noi. Problema este că, și dacă ăi cedăm toate drepturile și toate libertățile noastre, nu poate avea grijă de noi. Pentru că nu poate avea grijă nici de el. Este vorba de stat. Care este neputincios fără noi. El nu de sclavi ar avea nevoie, ci de cetățeni. De la ei, de la cetățenii puternici și liberi îi vine puterea.
În ciuda spectacolului organizat al solidarității, atentatul de la Paris, de aseară, este semnul cel mai tragic al rupturii dintre cetățean și stat. Ruptură, pentru statul a fost capturat de niște nevolnici, care-l folosesc pentru a câștiga cât mai mulți bani. Iar acum văd cu uimire-și teamă-că statul, redus la rolul de slugă a lor, nu îi mai poate apăra nici măcar pe ei, darămite pe cetățeni și națiunea. Nu mai are mijloace, și nici abilitățile necesare pentru a o face. Din organizatorul coeziunii sociale, statul a ajuns acidul care o dizolvă.
Statul trebuie să se elibereze, să redevină partenerul cetățenilor, să se bucure iarăși de respectul și de sprijinul lor. Dacă nu o face, dacă nu se întoarce la cetățeni, statul nu mai poate exista. Restul sunt povești. Iar viitorul va fi înecat în sânge.
