Fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală,
Ioan Cantacuzino a militat pentru consolidarea fundamentelor biologice
ale medicinii teoretice şi practice. Datorită lui, România a fost a doua
ţară din lume, după Franţa, care a introdus, în 1926, vaccinul BCG
(„Bacilul Calmette-Guérin”) ce conţinea germeni cu virulenţă atenuată,
pentru vaccinarea profilactică contra tuberculozei a nou-născuţilor,
arată istoricul publicat de Spitalul Clinic „Dr. I. Cantacuzino”.
Savantul român a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind
vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică, imunizarea activă
împotriva dizenteriei şi febrei tifoide, etiologia şi patologia
scarlatinei.
În timpul Primului Război Mondial, a fost în prima linie a campaniei
împotriva tifosului exantematic şi holerei. A coordonat primele campanii
antimalarice, din România, fiind un pionier european al acestor
acţiuni. Pe baza concluziilor cercetărilor privind vibrionul holeric,
Ioan Cantacuzino a inventat o metodă de vaccinare antiholerică în masă
în plină epidemie. Aceasta metodă – „marea experienţă românească de
vaccinare” – este şi în prezent folosită în ţările unde se mai
semnalează cazuri de holeră.
Ioan Cantacuzino (1863-1934) a urmat cursurile Liceului „Louis le Grand”
(1879-1882) din Paris. Ulterior, a făcut studii de filosofie la Sorbona
(1882-1885), de ştiinţe naturale (1886-1891) şi de medicină (1887-1894)
la Paris, luându-şi doctoratul în medicină în 1894.
A obţinut titlul de doctor, cu teza „Recherches sur le mode de
destruction du vibrion cholérique dans l’organisme” (Cercetări asupra
modului de distrugere a vibrionului de holeră în organism), conform
Dicţionarului „Membrii Academiei Române 1866/2003” (Ed.
Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti 2003).
A făcut un stagiu la Institutul Pasteur din Paris (1892-1894), unde a
fost asistentul biologului rus Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916), laureat
al premiului Nobel pentru medicină în anul 1908.
A fost profesor de morfologie animală la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi (1894-1896).
În 1895 s-a întors la Institutul Pasteur, unde a realizat cercetări
ştiinţifice (1895-1901). Revine în ţară la catedra de medicină
experimentală din cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti
(1901-1934) şi înfiinţează Laboratorul de Medicină Experimentală (1901),
conform prezentării publicate de site-ul Spitalului Clinic „Dr. I.
Cantacuzino”, www.spitalul-cantacuzino.ro.
A ocupat funcţiile de director general al Serviciului Sanitar al
României (1907-1910), şef al Directoratului Sănătăţii Publice, Civile şi
Militare (1917-1918), director al Institutului de Seruri şi Vaccinuri,
din Bucureşti, înfiinţat în 1921 din iniţiativa sa, conform
Dicţionarului „Membrii Academiei Române 1866/2003″. A făcut parte din
guvernul condus de Nicolae Iorga, ca ministru al Muncii, Sănătăţii,
Ocrotirii Sociale (18 aprilie 1931-31 mai 1932). În timpul mandatului de
ministru, a elaborat Legea reglementării muncii în porturi şi a
finanţării luptei contra tuberculozei din beneficiile Loteriei de Stat,
se arată în volumul ”Guverne şi guvernanţi (1916-1938)”, autori Ion
Mamina şi Ioan Scurtu ( Bucureşti, 1996).
Vocaţia sa de fondator şi de mare organizator a fost demonstrată prin
înfiinţarea de instituţii şi publicaţii – „Revista ştiinţelor medicale”
(1905), „Annales de biologie” (1911) şi „Archives roumaines de
pathologie expérimentale et de microbiologie” (1928). Din 1896, şi-a
publicat lucrările despre sistemele şi funcţiile fagocitare în regnul
animal.
Lui i se datorează introducerea noţiunii de imunitate prin contact. Cea
mai de seamă contribuţie o reprezintă obţinerea primei modificări
ereditare în bacteriologie, prin folosirea unui transformator, obţinut
prin metode fizice (filtrare şi căldură), explică Dicţionarul „Membrii
Academiei Române 1866/2003”.
A fost ales membru corespondent (24 mai 1911), apoi membru titular (30
mai 1925) al Academiei Române, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei
Române (1866-2003)”. A deţinut calitate de membru şi în Comitetul de
Igienă al Ligii Naţiunilor (1923), al Societăţii de Biologie şi al celei
de Patologie Exotică franceze, al Academiei de Ştiinţe din Paris şi al
Academiei de Medicină din Bruxelles.
Renumite universităţi i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa – Lyon
(1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi Bordeaux
(1934). A fost distins cu titlul de Comandor al Legiunii de Onoare
(1917). AGERPRES/
