Constantin Dobrogeanu-Gherea, pe numele real Solomon Katz, s-a născut la 21 mai 1855, în Ucraina, satul Slavianka, Ekaterinoslav, fiind un scriitor şi un socialist român de origine evreiască. A fost membru marcant al Partidului Social Democrat din România, conform https://ampt.ro/.
A învăţat la şcoala primară din satul natal, apoi la gimnaziul din Ekaterinoslav (1861-1867). În 1872, aflat în conflict cu autorităţile locale, a fost silit să părăsească gimnaziul şi să plece la Harkov. Aici a fost audient al facultăţii de ştiinţe şi a participat la mişcarea conspirativă a cercurilor narodniciste studenţeşti.
În 1876, a continuat activitatea politică participând la primele cercuri socialiste din Iaşi şi Bucureşti, conform „Dicţionarului General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, 2007).
În timpul Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 a fost depistat de poliţia ţaristă care însoţea trupele ruseşti, mai târziu fiind răpit şi transportat în Rusia. Purtat dintr-o închisoare în alta, a fost, în final, încarcerat în fortăreaţa Petropavlovsk. A fost apoi deportat în localitatea Mezen de lângă Oceanul Îngheţat de Nord, de unde a evadat şi, după un ocol prin mai multe state din Europa de Vest, în septembrie 1879, a ajuns din nou în România.
A devenit director al revistei „Literatură şi ştiinţă”, în 1893.
În intervalul 1901-1916, Constantin Dobrogeanu-Gherea a desfăşurat o activitate intensă, ca om politic şi de cultură.
În privinţa criticii literare, reunite în cele trei volume de studii critice publicate între 1890 şi 1897, Gherea a adus pentru prima dată o perspectivă socială asupra artei desprinsă din ideologia democraţilor revoluţionari ruşi. Deşi a adoptat de la început o atitudine polemică faţă de Titu Maiorescu şi orientarea junimistă, criticul a avut în vedere, pe lângă perspectiva sociologică asupra artei, şi criteriul estetic maiorescian, mai scrie sursa citată.
Astfel, dintre operele de critică literară, amintim: „Personalitatea şi morala în artă”, „Asupra criticii”, „Tendenţionismul şi tezismul în artă”, „Decepţionismul în literatura română”, „Cauza pesimismului în literatură şi viaţă”, „Asupra criticii metafizice şi celei ştiinţifice”, „Asupra esteticii metafizice şi ştiinţifice”, „Idealurile sociale şi arta Asupra mişcării literare şi ştiinţifice”, „Munca creatoare şi munca-exerciţiu” etc.
În ceea ce priveşte activitatea politică, în repetate rânduri, s-a aflat printre delegaţiile Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România la congrese interne şi internaţionale. Era, de altfel, şi principalul autor al programului partidului înfiinţat în 1893 şi al cărui membru de seamă a rămas şi după reînfiinţarea formaţiunii, în 1910, mai scrie „Dicţionarul General al Literaturii Române”.
Cel mai cunoscut volum din domeniul ştiinţelor socio-umane este „Neoiobăgia (Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare)”, pe care l-a publicat în 1910. Acesta este un concept central al teoriei sociologice marxiste, elaborat de C.D. Gherea, prin care autorul relevă existenţa unor incompatibilităţi între instituţiile politice şi juridice împrumutate din Occident şi relaţiile economice autohtone, potrivit volumului „Elemente pentru un Dicţionar de sociologie rurală: Concepte – Teme – Teorii” (2004). Supra-structura politico-socială reprezenta, în concepţia lui Gherea, o formă ce nu corespundea fondului economic, constituit de relaţiile de producţie iobăgiste, rezultate din modul în care a fost aplicată reforma agrară din 1864, precum şi din legile ulterioare, cum ar fi cele privind tocmelile agricole, mai scrie volumul citat.
Alte scrieri social-politice au fost: articolul „Un răspuns dlui prim-ministru I. C. Brătianu la discursurile sale de la Craiova şi din sala Ateneului în privinţa proprietăţii” în revista „Emanciparea” (1883); articolul „Karl Marx şi economiştii noştri” în „Revista socială” (1884); articolul „Către d-nul Maiorescu şi Pesimistul de la Soleni”, în „Revista socială” (1886); sub pseudonimele I. Vasiliu şi Grachu, articolele „Chestiunea ţărănească”, „Leacul definitiv”, „Votul universal” (1890); studiul „Ce vor socialiştii români?”, în revista „Lumea nouă” (1899).
În 1916 a părăsit România, stabilindu-se în Elveţia la Zurich, pentru a se reîntoarce în 1919.
S-a stins din viaţă la 7 mai 1920, la Bucureşti.
Post-mortem, a fost ales membru al Academiei Române (1948), potrivit https://acad.ro.
AGERPRES
