de Constantin Gheorghe
Nu m-am agitat prea tare cu doborârea avionului rusesc de către turci. Pentru că era o criză previzibilă. În schimb nu pot să nu remarc modul exemplar în care au gestionat-o rușii. Semn că au imaginat și rulat o mulțime de scenarii, și de scheme de răspuns, plecând de la inevitabilitatea unui astfel de eveniment. Erdogan a fost, practic, lăsat singur de NATO și de americani. Pentru că, aflăm, existau înțelegeri prealabile, și fiecare bombarda pe moșia lui: americanii și ai lor nu se amestecau peste ruși și ai lor. Și invers. De ce l-au apucat pandaliile pe Erdogan? Din câte știm acum, era pe cale să fie eliminat din joc, Turcia nu mai era parte a soluției în Siria. Poate pentru că era parte mult prea implicată a problemelor. Și a vrut să bage din nou capul în poză. S-a ales cu gâtul în laț.
Asta trebuie să dea de gândit celor care cred că pot juca pe cont propriu în astfel de situații. Priviți-l pe Hollande, cum zboară ca o muscă beată prin Europa, și de la Washington la Moscova. Erdogan a încercat să renască ”otomanismul”, ca să zic așa, imaginându-și că Turcia se poate întoarce, ca putere dominantă, acolo unde înainte fusese Imperiul Otoman. Acum îl așteaptă un firman de mazilire. Pentru că, dacă n-a aflat, Înalta Poartă și-a schimbat adresa.
În loc să continuăm în demersul nostru isteric rusofob, am face bine să analizăm extrem de serios modul din ce în ce mai profesionist în care Moscova gestionează crizele de genul celei din Siria. A câștigat în Georgia-momentul august 2008 marchează renașterea Rusiei ca mare putere-e pe cale să câștige în Ucraina-nu doar Crimeea, care oricum nu avea cum rămâne la Ucraina-și restartează relații cu Uniunea Europeană, în termeni care țin cont, de data asta, de interesele Moscovei, la Chișinău ”pro-europenismul” a fost compromis de niște hoți ordinari, iar în Siria este pe cale să impună soluția sa.
Nu trebuie să-i iubim pe ruși. Cum nu trebuie să-i iubim pe americani. Trebuie să ne iubim pe noi. Asta înseamnă să avem acele relații cu Rusia care să ne permită promovarea intereselor noastre. Interese care privesc Moldova, dar și Ucraina, și, deși pare aiurea unora, și Budapesta. Avem interese la Marea Neagră, unde Rusia nu poate fi ocolită. La nici 600 de km de noi este o piață de vreo 150 de milioane consumatori. Pe care ne-o refuzăm. Și tot așa.
Cine gândește, în materie de politică externă, în relația cu Rusia? Când vom răspunde la întrebarea asta, poate vom schimba ceva în felul în care ne raportăm la un vecin de care nu avem cum scăpa. Nu ne lasă geografia…
