de Adrian Majuru
Trăim într-o lume aflată în continuă schimbare, tot mai nervoasă, stresată, angoasată, convulsivă, agresivă fără motive întemeiate. O astfel de lume alimentează nevroze, ca formă de manifestare ultimă şi precară a ratării împlinite. Ea îi afectează îndeosebi pe aceia care sunt în căutarea soluţiilor pentru a-i împinge de la spate pe crapuloşi, puturoşi şi mulţimea schizoizilor care simulează normalitatea. Toţi aceştia profită de cei dintâi, aflaţi dintotdeauna în minoritate demografică şi decizională. Părintele psihiatriei româneşti, doctorul Alexadru Sutzu afirma la 1873 că „o tulburare intelectuală generală, care se dezvoltă încetul cu încetul, este totdeauna de rea prognoză… modificările caracterului şi al sentimentelor afective când nu însoţesc starea acută, anunţă un sfârşit neplăcut. Acelaşi lucru, indică şi pierderea simţămintelor de pudoare, cuvinte obscene, tendinţe de a aduna orice. Sensibilitatea către frig, către căldură, către lumină, lăcomie, au aceeaşi nefavorabilă prognoză. Cauzele sunt aşa de numeroase şi de variate încât nu permit o clasare din punct de vedere al prognozei. Putem spune însă că ereditatea este o împrejurare defavorabilă. Cauzele morale sunt mai grave decât cele fizice; iar cele simpatice mai favorabile decât cele primitve, care îşi află sediul într-o afecţiune directă a cerebelului”.
Descrierea morbelor mintale de la 1873 din Gazetta medico chirurgicală a spitalelor descrie cu mare claritate muribunda societate de astăzi, unde resemnarea, agresivitatea, nepăsarea, lăcomia pentru reuşite prin muncă puţină etc., sunt realităţi în deplină desfăşurare cotidiană a unui peisaj uman tot mai dizarmonic psihic. Doctorul Sutzu deplânge vremurile medievale, când „nu exista atâta activitate cerebrală” deoarece „un boier aspira să rămână boier şi să moară boier. Un meseriaş aspira pentru el şi pentru copii lui să rămână meseriaş. Un moşnean de la ţară şedea la moşie, îşi creştea copii şi aspira să moară la moşia sa. Ţiganul se ştia, că cea mai dulce a lui consolare era de a şti că va muri în curtea stăpânului său. Astăzi aceste moravuri s-au schimbat. În timpurile turmentate în care ne aflăm, toţi ne silim a ajunge. Unii ajung cu multă trudă şi muncă” dar „sunt alţii care sucombă în luptă, mai înainte de a ajunge”. Maladia este rezultatul dorinţelor măreţe şi visurilor nerealizate iar aspiraţiile exagerate nesatisfăcute rămân a se manifesta într-un ultim şi fulgurant delir.
Viaţa se scurge cu fiecare an în aceleaşi stereotipuri, fără modificări în şansa de a ne împlini măcar unul dintre visele copilăriei. Trăim legumicol, ca într-un roman zootehnic şi simţim cum anii se scurg fără noimă, pe trupul nostru. Poate numai delirul şi fulguraţia ne mai pot îmbogăţi prin irealitatea în care respiră, în contrast cu un destin implacabil, previzibil cu anticipare şi descris cândva prin două cuvinte: „neant valah”.
