INDEPENDENȚA DE STAT A ROMÂNIEI, 140 DE ANI: Demersuri româno-ruse privind implicarea armatei române la sud de Dunăre

La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care a proclamat Independența de Stat a României. În fața Adunării, ministrul român al afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu, a declarat: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (…) Așadar domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”, potrivit volumului ”Istoria României în date” (2003).

După discurs, Adunarea Deputaților a votat o moțiune, cu 79 de voturi pentru și două abțineri, prin care lua act că „rezbelul între România și Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. În aceeași zi, și Senatul a adoptat o moțiune cu un conținut identic. Tributul datorat Porții (914.000 lei) a fost anulat și trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

La 29 aprilie/11 mai 1877, Ministerul de Justiție a întocmit și a transmis un referat principelui Carol, în care era cuprins proiectul de decret privind declararea stării de război în unele localități de pe malul Dunării. Aprobând poziția Guvernului Brătianu, Adunarea Deputaților și Senatul au votat, la 29 aprilie/11 mai, respectiv la 30 aprilie/12 mai 1877, moțiunea care declara ruperea legăturilor României cu Imperiul Otoman, prin care se recunoștea starea de război între cele două state.

La data de 20 iunie/2 iulie 1877 ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu, trimitea o scrisoare principelui Carol în care-l informa despre dorința Rusiei ca armata română să acționeze alături de ea la sudul Dunării, precum și necesitatea stabilirii unor condiții cu Rusia înainte ca trupele române să treacă Dunărea în confruntarea cu armatele turce. Kogălniceanu îi cere lui Carol ca, în conformitate cu prevederile Convenției româno-ruse, guvernul român să stabilească cu Rusia câteva aspecte clare privind participarea armatei române la operațiunile militare de la sud de Dunăre, stabilirea unor eventuale despăgubiri pe care România le-ar primi în cazul în care s-ar confrunta cu pagube produse de războiul ruso-turc, chestiunea Basarabiei este adusă în discuție, precum și viitorul statut al României la conferința de pace ce va pune capăt conflictului. Kogălniceanu îi cere, de asemenea, lui Carol ca premierul I. C. Brătianu să întreprindă măsuri în acest sens.

Marele duce Nicolae al Rusiei transmite la 25 iunie/7 iulie 1877 o telegramă principelui Carol prin care îi cere ca armata română să deschidă focul pe linia Dunării. ”Te rog să dai ordin să se deschidă focul mîine pe toată linia Dunării, după cum ne-am înțeles, și să se continue focul a doua zi”, conform volumului ”Independența României, Documente” (1977).

Pentru ducerea acestui război cele două mari puteri beligerante, Imperiul Otoman, respectiv Rusia, concentraseră mai multe tipuri de forțe. Armata turcă dispunea de 186.000 de oameni, concentrați în 234 de batalioane, 66 de escadroane și 42 de baterii cu 210 tunuri. De cealaltă parte, trupele rusești erau formate din 260.000 de oameni dispuși în 182 de batalioane, 73 escadroane și 135 de unități de cavalerie, 136 de baterii de artilerie cu 802 guri de foc.

La data de 9/21 iunie 1877 armatele rusești au forțat Dunărea în mai multe puncte, Măcin, Reni și Galați, împingând forțele turce până spre Cernavodă, Constanța. Ulterior, la 15/27 iunie 1877, armata rusă a forțat ofensiva pe linia Zimnicea, Șiștov, Tîrnovo, pasul Șipca.

Colonelul G. Slăniceanu, șeful Statului Major, trimite la 6/18 iulie 1877 o telegramă generalului G. Manu, comandantul diviziei a 4-a, care se afla la Caracal, prin care îl anunță că trupele române vor intra în luptă alături de trupele ruse la sud de Dunăre, dar numai după ce se va obține aprobarea factorilor decizionali de la București. Concomitent cu pregătirea implicării armatei române la sud de Dunăre, fuseseră puse bazele cooperării militare între cele două armate, română și rusă, împotriva trupelor Imperiului Otoman printr-un Memoriu care stabilea principiile cooperării pe câmpul de luptă, privind operațiunile, sprijinul logistic necesar și organizarea comandamentelor, fiind știut faptul că ”planul de război va fi hotărât de comun acord de comandanții supremi ai celor două armate”, conform Memoriului, citat în volumul ”Independența României, Documente” (1977).

Deopotrivă, agenții diplomatici ai României la Paris și Viena primiseră ordine precise de la Mihail Kogălniceanu să întreprindă demersuri pe lângă companiile engleze și cele austriece pentru cumpărarea de armament și muniții necesare armatei române.

Agentul diplomatic al României la Viena, I. Bălăceanu, trimite la 8/20 iulie 1877 o scrisoare principelui Carol I, ca urmare a întrevederii avute cu contele Andrassy Gyula, ministrul de externe al Austro-Ungariei, în care menționează că oficialul străin își exprimă acordul față de declararea independenței de stat și față de intrarea României în război, în operațiunile de la sudul Dunării.

În a doua săptămână a lunii iulie, marele duce Nicolae adresează o nouă cerere principelui Carol în care-i cere ca armata română să treacă Dunărea, în contextul primelor lupte asupra redutei Plevna. La 12/24 iulie 1877, Kogălniceanu îi scrie lui Carol cerându-i detalii pentru informarea cancelariilor străine asupra trecerii Dunării, în cursul nopții, de către armata română. În ziua următoare, la 13/25 iulie 1877 Mihail Kogălniceanu transmite o telegramă, care avea caracter confidențial, agenților diplomatici ai României la Paris, Viena, Berlin și Roma prin care-i informează că ”Divizia a 4-a a armatei noastre comandată de generalul Manu, după cererea Cartierului General rus și chiar a împăratului, a trecut Dunărea la Nicopole. Trecerea diviziei noastre a fost cerută în urma insuccesului ce ar fi avut rușii la Plevna, unde ar fi întâlnit forțe turcești superioare”.

Situația confruntărilor între trupele ruse și cele turce de la Plevna este descrisă de telegrama marelui duce Nicolae, din 19/31 iulie 1877, prin care îi cere lui Carol: ”Turcii, masând cela mai mari forțe la Plevna, distrug. Rog faceți fuziune demonstrativă (…). Această demonstrație este indispensabilă pentru a-mi facilita mie mișcările”, potrivit sursei citate anterior. În răspunsul transmis la 22 iulie/3 august 1877 Carol îi scrie marelui duce Nicolae: ”după mari eforturi și în ciuda dificultăților, sînt fericit de a-ți putea anunța că toate măsurile sînt luate pentru concentrarea a cca. 30.000 de oameni pentru a cuceri într-un efort comun Plevna cu corpurile angajate în jurul acestei poziții”.

Implicarea armatei române în operațiunile de la sudul Dunării indica la nivel internațional, în special cancelariilor străine, dorința expresă a guvernului român de apărare a independenței de stat, declarată la 9/21 mai 1877 în parlamentul țării. Ca urmare a declanșării operațiunilor militare ofensive ale armatei române la sud de Dunăre, în mai multe zone, printre care Sibiu, Năsăud, Bucovina, Iași, București, Slănic-Prahova, a început strângerea de donații pentru ostașii români. Acțiunile de strângere de ajutoare și donații pentru armata română se desfășurau pe întreg cuprinsul țării, primarii cereau locuitorilor să aducă ajutoare pentru ostașii români, iar în context, un grup de francezi din România publică un articol apel, la începutul lunii august, în care cere strângerea de ofrande pentru armata română.

Andrei Mureșeanu scrie la Brașov, în iulie 1877, într-un articol de fond, intitulat Acțiunea armatei române, că ”în lupta lor pentru independență, românii vor fi însoțiți până la victorie de frații lor de dincolo de Carpați”.

AGERPRES