GÂNDUL, CUVINTELE, PUTEREA LOR ŞI PERCEPŢIA SUBLIMINALĂ

Astăzi, vreau să mă orientez către o altă abordare faţă de ce v-am obişnuit până acum. Şi o să scriu despre gânduri şi cuvinte, în special despre puterea pe care le emană şi, de ce nu, despre efectele pe care le pot genera.

Gândul este o prelucrare superioară a informaţiei, pornind de la senzorial-perceptiv ( exemplu: ce văd, ce aud, ce miros) purtând amprenta afectivităţii personale( adică eul afectiv) reglat prin voinţă şi verbalizat- normal- prin limbaj. Cu alte cuvinte, gândul este un fel de limbaj intern.

Acest limbaj intern poartă, de cele mai multe ori, pecetea lui TREBUIE, SIMT sau VREAU.

Prin gând măsurăm cumva aprecierea noastră asupra lucrurilor, le cuantificăm. Când am scris „măsură”, m-am referit la acel ” îmi place” sau „nu îmi place”. Gândul eşti tu. Adică eşti ceea ce generezi.

De foarte multe ori, rostim la nervi cuvinte grele sau gândim urât, negativ fără a conştientiza faptul că poate ele se înmagazinează undeva şi produc pentru noi acţiuni cu un efect mai puţin benefic, adică se întorc ca un bumerang aşa..

Acum o să intru foarte superficial şi foarte puţin în fizică deoarece este un capitol care pe mine nu m-a atras niciodată, însă se leagă cu ce scriu eu acum.

O să vorbesc despre particulele energetice care, din câte ştiu, sunt de trei tipuri: electroni, protoni şi neutroni. Neutronii sunt cunoscuţi de mii de ani şi au fost denumiţi chiar prana ( în limba sanscrită însemna respiraţie). Prin procesul fizic de influenţă electrică se polarizează şi particulele libere electrice fără sarcină, adică neutronii. Şi uite aşa se creează în jurul tău câmpul energetic ( care poate fi pozitiv sau negativ).

Tot ceea ce tu gândeşti sau rosteşti influenţează tot ce se află în preajma ta, devii practic un emiţător.

Deci gândul se formează prin legaturile neuronale şi în funcţie de felul său, curentul care îl formează este polarizat.

Aş vrea să vă mai scriu ceva despre percepţia subliminală şi acea senzaţie de deja-vu. Senzaţiile de deja-vu, au fost numite foarte simpatic: „amintiri din viitor” 🙂. După cum ştim toţi, sunt acele momente, acele imagini care îţi creează iluzia că le-ai mai experimentat.

Spun iluzie pentru că neurologia a găsit explicaţia. În momentul în care creierul nostru primeşte informaţii multiple, cu o viteză foarte mare pe fracţiune de secundă, ele se stochează undeva acolo, fără să le conştientizăm şi ies la suprafaţă doar în momentul în care le-a „gâdilat” vreun stimul, de unde toată senzaţia de deja-vu, deja-senti, deja-vecu, deja-visite şi ce mai vreţi voi. Fiecare dintre noi a experimentat, cel puţin o dată în viaţă „trăirea” asta.

Aş putea să vă mai povestesc multe despre asta, aducându-l în discuţie şi pe Jung, şi pe primul medic care a vorbit despre asta, pe Emil Boirac, dar vreau să trec la următoarea idee ( că se pare că am mai multe astăzi). Şi am să vă povestesc despre acea „luminiţă de la capătul tunelului” (şi nu, nu am înnebunit!!) despre care vorbesc, să zicem…cei care s-au aflat în moarte clinică.

Acel fenomen nu este decât acţionarea imaginii din momentul naşterii, momentul în care privim lumina, ziua pentru prima dată. Imaginea rămâne stocată, într-un colţişor al minţii noastre şi nu suntem conştienţi de ea.

O altă temă pe care aş vrea să o abordez ar fi programarea. Fiecare dintre noi a auzit măcar o dată despre programarea neurolingvistică.

Programarea neurolingvistică este menită să stârnească reacţii puternice în mintea umană. Deşi mulţi se tem de a nu fi manipulaţi, ea poate ajuta foarte mult în terapie.

Manipularea se poate produce în momentul în care subiectul are un psihic mai slab şi atunci da, daca îi zici:” Nu eşti în stare să faci nimic! O să ajungi la asta!”  tu îl programezi astfel, chiar dacă nu ţi-ai dorit asta.

Programarea neurolingvistică este până la urmă doar un instrument. Acum este problema fiecăruia cum îl foloseşte. Aşa e şi cu un cuţit, îl poţi folosi să decojeşti un măr sau să-ţi tai venele.

Sunt foarte multe lucruri pe lumea asta pe care psihologia, neurologia cu toate ramurile ei, au încercat să le edifice, unele având mai mult succes, altele mai puţin.

Şi am sa închei aşa: -”Toţi avem labirinturi noi,unele sunt benefice de la început,ne duc pe căi de dorit , altele ne încurcă, ne testează capacităţile”.