de Adrian Majuru
Dacă suferim cu adevărat în materie de geografie simbolică atunci putem aminti câteva dintre tarele noastre istorice precum improvizaţia, graba, fuşăreala în toate, care au determinat de cel puţin două sute de ani, nota cea mai dominantă a „sufletului nostru etnic” cum afima D.Drăghicescu în lucrarea sa Din psihologia poporului român.
Tocmai această stăruinţă întru neprevedere, nepăsare, nepricepere fac la noi lucrurile mai mult provizorii şi efemere. Secolul al XIX-lea ni se înfăţişează „ca o atmosferă socială zguduită de curente puternice, dese schimbări şi reforme, în care instituţiile se improvizează într-o clipă şi sunt dărâmate şi dispar chiar în clipa următoare. În această atmosferă totul este provizoriu şi efemer”. Provizoriu şi efemer există în fiecare an şcolar, când nu se cunosc la vreme regulamente de organizare şi monitorizare a unui eveniment naţional precum bacalaureatul sau testele naţionale. De când luptăm pentru modernizare, în scumpa noastră ţară „totul în viaţa publică şi privată este o babilonie fără sens, într-o dezordine şi într-o anarhie fără capăt”.
D.Drăghicescu a subliniat foarte inspirat, cum „caracterul indivizilor şi al popoarelor este ecoul pe care-l lasă în suflete felul activităţii ce desfăşoară instituţiile”. Acestea sunt precum nişte tipare „în care se toarnă activitatea membrilor unei societăţi. Ele modelează şi dau formă manifestărilor omeneşti. Activitatea popoarelor şi a indivizilor se desfăşoară după calapoadele acestor instituţii. Reformarea prea repetată a acestor tipare de activitate, topirea lor, dizolvarea continuă a instituţiilor aduc dizolvarea activităţii popoarelor şi prin aceea a caracterului lor”.
Aceasta este o adevărată „aiureală” a istoriei, care, iată se prelinge sub cuvântul înşelător al „reformei” din zilele noastre. Graba, fuşăreala, amatorismul, nepriceperea şi neprevederea în domeniul instituţional pot fi argumentate cu brambureala continuă din «învăţământ» şi «sănătate».
Dacă ar fi să luăm ultimul reper construim un tablou în culori nu tocmai pastelate, asemenea iadului lipsit de speranţa purgatoriului, care este un pavilion spitalicesc. Fără şpagă, de la portar la asistentă, ai toate şansele să cunoşti toate etapele suferinţei fizice, clinice şi eschatologico-metafizice. Nimeni nu te bagă în seamă, exceptându-i pe brancardierii care-ţi mai aruncă printre dinţi vreun „ce facă băăă, iar te-ai c… pe tine!” Intri într-un spital sau primărie, o cancelarie şcolară sau universitară şi priveşte-ţi viitorul potenţial, apropiat sau îndepărtat, cu toate umilinţele, batjocura, mizeria umană şi impresionanta suferinţă a neputinţei în faţa şpăgilor de moment.
Pe fondul secular al nepăsării faţă de ziua de mâine, fiind dezvoltat treptat in timp, ca urmare a distrugerilor repetate suferite de strămoşii noştri, cu locuinţe şi sate devastate şi arse, neveste şi fiice siluite sau înrobite de turci, tătari, boieri, arendaşi, vardişti etc., „consideraţiunea momentului” este singurul mod de a fi. Şi astăzi, prin maşinile de lux, jeep-uri şi castele cu turnuleţ, „trăim numai pentru clipa de acum şi neglijăm sistematic, nu ţinem socoteală de viitorul ceva mai îndepărtat”.
