În perioada 5-16 octombrie 1925 s-au desfăşurat lucrările Conferinţei internaţionale de la Locarno (Elveţia), în cadrul căreia au fost semnate mai multe documente, cel mai important dintre acestea fiind „Pactul de garanţie renan”.
Ca urmare a sugestiei ambasadorului Marii Britanii la Berlin, lordul D’Abernon, ministrul de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, a propus guvernului englez, în ianuarie 1925, încheierea unui pact de garanţie vest-european. În februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect oficial al acestui pact, se menţionează în lucrarea ”Istorie universală. Epoca contemporană (1918-1939)” (coordonatori Alexandru Vianu şi Constantin Buşe, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975).
Tratativele diplomatice dintre Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno, între 5-16 octombrie 1925. La 16 octombrie 1925, în urma Conferinţei de la Locarno, reprezentanţii Germaniei (Gustav Stresemann), Belgiei (Emile Vandervelde), Franţei (Aristide Briand), Marii Britanii (Austen Chamberlain) şi Italiei (Benito Mussolini) au parafat Pactul de garanţie renan, prin care semnatarii garantau menţinerea frontierelor existente între Franţa şi Belgia, pe de o parte, şi Germania, pe de altă parte, se menţionează în „Politica externă a României. Dicţionar cronologic” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986). Pactul a fost semnat de Germania, Belgia, Franţa, Marea Britanie şi Italia la 1 decembrie 1925, la Londra.
Părţile contractante garantau, fiecare pentru sine şi toate împreună, menţinerea statu-quo-ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, de asemenea, dintre Germania şi Franţa, aşa cum au fost stabilite prin Tratatul de pace de la Versailles. Germania şi Belgia, precum şi Germania şi Franţa se obligau în mod reciproc ca, în raporturile lor, să nu recurgă în niciun caz la agresiune, cotropire sau război una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei acţiuni agresive. Marea Britanie şi Italia erau garanţii Pactului. Totodată au fost parafate Convenţiile de arbitraj dintre Germania şi Belgia, Franţa, Cehoslovacia şi Polonia.
Franţa a încheiat tratate bilaterale, cu conţinut identic, cu Polonia şi Cehoslovacia, prin care părţile „se obligă să-şi dea imediat ajutor şi asistenţă” în cadrul aplicării art. 15 şi 16 din Pactul Societăţii Naţiunilor. („Politica externă a României. Dicţionar cronologic”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986)
Conferinţa de la Locarno, garantând statu-quo-ul teritorial vest-european, lăsa neasigurate frontierele polono-germane şi cehoslovaco-germane. Faptul că Franţa a încheiat cu Polonia şi Cehoslovacia tratate de garanţie nu le punea pe acestea din urmă la adăpost de vreo agresiune.
În perioada încheierii tratatelor de la Locarno, statele Micii Înţelegeri (Cehoslovacia, Iugoslavia şi România) se asociaseră politicii de securitate promovată de Franţa, şi, în parte, de Marea Britanie, fiind de acord, în principiu, cu politica internaţională dusă de aceste state, se aminteşte în lucrarea „Mica Înţelegere”, autor Eliza Campus (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968). La a şasea conferinţă a Micii Înţelegeri, care a avut loc la Bucureşti, între 9-11 mai 1925, s-au purtat largi discuţii asupra noii situaţii politice care se crease. S-a ajuns la concluzia că „situaţia internaţională e mai puţin satisfăcătoare ca oricând”, că „acţiunea Micii Înţelegeri nu se poate exercita decât în sensul întăririi statutului teritorial actual al Europei şi că în genere trebuie întreprinse demersuri spre a evita „împărţirea Europei în ţări cu hotare garantate şi în ţări cu hotare negarantate”. În mod concret, nu s-a adoptat însă nicio măsură menită să oprească primejdioasele tratate de la Locarno, subliniază lucrarea citată.
Pactul de la Locarno a stârnit o vie nelinişte în România, care era legată prin obligaţii ferme atât faţă de Cehoslovacia cât şi faţă de Polonia. Diplomaţia română a încercat să sublinieze necesitatea de a se da garanţii de securitate şi celorlalte state. Tratatele de la Locarno au consemnat reintrarea Germaniei în arena politică internaţională ca mare putere. (”Istorie universală. Epoca contemporană (1918-1939)”, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975)
AGERPRES
