În acelaşi timp cu eforturile de întărire a Micii Înţelegeri, diplomaţia românească a acţionat pentru întărirea colaborării între ţările balcanice, având drept obiectiv crearea unei noi organizaţii de securitate în această regiune. Diferitele tratate bilaterale încheiate între 1925 şi 1929 în zonă au reprezentat premise favorabile accederii spre o nouă etapă, aceea a acordurilor multilaterale.
Conferinţa de la Lausanne din iulie 1923, în pofida tensiunilor, a avut un rol important în stabilizarea relaţiilor interstatale din Europa de Sud-Est şi în aplatizarea puternicelor contradicţii care au măcinat această arie geografică timp îndelungat. Acordul adoptat a fost primul act ce revizuia sistemul edificat de Conferinţa de pace de la Paris, el anulând Tratatul de la Sevres. În acelaşi timp, era consfinţită oficial dispariţia Imperiului Otoman, mare putere ce dominase regiunea vreme de jumătate de mileniu. În urma bunei colaborări dintre delegaţiile română şi greacă, în cadrul Conferinţei, în iulie 1925, guvernul român a fost de acord cu propunerea ministrului de Externe al Greciei, Constantin Rentis, privind încheierea unor tratate de arbitraj între Grecia, România şi Regatul sârbo-croato-sloven (din 1929 Iugoslavia), ca un prim pas spre încheierea unui Pact de garanţie sau chiar o alianţă a celor trei ţări, notează potrivit http://ispaim.mapn.ro/.
Au urmat negocieri care nu au dus la materializarea proiectului, însă au contribuit la o normalizare a situaţiei din zona balcanică. În acest sens, guvernele turc şi grec au avut iniţiativa creării unui Pact balcanic. Guvernul român a apreciat că se impun câteva condiţii pentru ca această formulă să aibă succes, şi anume: să nu se bruscheze lucrurile; să nu se vizeze niciun stat; nicio hegemonie în Balcani în afara balcanicilor; să participe toate statele balcanice. Proiectul Pactului Balcanic a căzut, însă, din cauza opoziţiei Franţei, care era adepta unei formule de tipul Micii Înţelegeri, alianţă creată în anii 1920-1921 de România, Cehoslovacia şi Regatul sârbo-croato-sloven.
Un moment important în evoluţia relaţiilor bilaterale a fost acela al semnării, la 12 martie 1928, la Geneva, a Pactului de neagresiune şi arbitraj. Prin acest document părţile contractante se obligau să nu se atace reciproc, să nu recurgă la invadarea teritoriului şi să nu declare război una împotriva celeilalte. Recurgerea la forţă era permisă doar în cazurile de autoapărare prevăzută expres de Pactul Societăţii Naţiunilor. Pactul prevedea, de asemenea, modalităţi de rezolvare a diferendelor, tot în spiritul normelor stabilite de forul genevez. Schimbul instrumentelor de ratificare a avut loc la 5 iulie 1929.
În acelaşi an, fostul prim ministru grec, Alexandros Papanastassiou, a propus, la reuniunea Biroului Internaţional al Muncii de la Atena, convocarea unei conferinţe neoficiale a ţărilor balcanice.
Primul pas a fost făcut în perioada 5-12 octombrie 1930, când, la Atena, au avut loc lucrările Primei Conferinţe balcanice, reuniune cu caracter neguvernamental, la care au participat delegaţii din România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Grecia şi Turcia. Delegaţia română a fost condusă de Ştefan Cicio-Pop, preşedinte al Adunării Deputaţilor (1928-1931; 1932-1933).
În cadrul lucrărilor acestei conferinţe s-au luat o serie de măsuri şi s-au afirmat concepţii edificatoare asupra hotărârii de a se ajunge la un rezultat pozitiv: nu se va aduce nicio atingere suveranităţii statelor participante, nu se va tinde la înăbuşirea entităţilor etnice; toţi membrii vor avea drepturi egale. Au existat, însă, şi o serie de puncte nevralgice izvorâte din atitudinea delegatului bulgar şi a aceluia albanez în problema minorităţilor.
Cel mai important aspect era includerea în rezoluţia generală a necesităţii „studierii unui acord între naţiunile balcanice pe baza următoarelor principii: 1. punerea în afara legii a războiului; 2. rezolvarea prin mijloace paşnice a oricărui diferend, de orice natură, care ar putea apărea între naţiunile balcanice; 3. asistenţă mutuală în cazul violării angajamentelor de a nu recurge la război”, potrivit lucrării „Istoria românilor. România întregită (1918-1940)” (vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
În acest fel, comunitatea balcanică putea oferi garanţii nu numai în cazul izbucnirii unui conflict între statele participante, ci şi în varianta unei agresiuni îndreptate împotriva vreunei părţi contractante.
A doua etapă a reprezentat-o Conferinţa de la Istanbul (20-26 octombrie 1931), unde s-au reliefat poziţii favorabile încheierii unui pact balcanic. O grijă deosebită a fost acordată mijloacelor de apărare în cazul agresiunilor, asistenţa mutuală aflându-se în concordanţă fie cu art. 10, fie cu art. 16 din Statutul Societăţii Naţiunilor.
În cadrul celei de-a treia Conferinţe balcanice (Bucureşti, 22-29 octombrie 1932) a fost făcut cunoscut pe larg punctul de vedere al guvernului român (deşi „grupările naţionale” care participau la întâlniri nu reprezentau guvernele respective, între ele exista o strânsă legătură). Cu toate că s-au manifestat anumite contradicţii (delegaţia bulgară a părăsit lucrările), Conferinţa de la Bucureşti a netezit calea cooperării şi a întărit curentul de opinie favorabil constituirii unui pact balcanic.
Având în vedere specificul lor de organisme neguvernamentale, ele nu puteau să rezolve multiplele probleme din regiune, unele vechi de multe decenii sau secole, dar prin problematica discutată şi soluţiile avansate au contribuit la apropierea semnificativă a ţărilor din această arie geografică.
În toamna anului 1933, contactele politice, inclusiv la nivelul cel mai înalt, s-au intensificat, principala problemă discutată fiind crearea Pactului Balcanic. Ea a fost abordată şi la reuniunea de la Zagreb a Micii Înţelegeri (22-23 ianuarie 1934), care a decis un ultim demers pentru atragerea Bulgariei, cu ocazia vizitei în România a ţarului Boris (25-28 ianuarie 1934), rămas însă fără rezultat.
La 9 februarie 1934, miniştrii de Externe ai Greciei, Iugoslaviei, României şi Turciei au semnat, la Atena, Pactul Înţelegerii Balcanice. Esenţa pactului era exprimată în primele două articole: „România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia îşi garantează mutual securitatea tuturor frontierelor lor balcanice” (art.1). „Înaltele Părţi Contractante se angajează a se concerta asupra măsurilor de luat faţă de eventualităţi ce ar putea afecta interesele lor, aşa cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajează a nu întreprinde nici o acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică nesemnatară a prezentului acord, fără aviz mutual prealabil şi a nu lua nici o obligaţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică, fără consimţământul celorlalte Părţi contractante” (art.2). Acordul era însoţit de un „protocol-anexă” în care se făceau referiri, între altele, la: caracterul neagresiv şi deschis al alianţei; posibilităţile punerii în practică a pactului chiar dacă agresorul era din alte zone decât cele balcanice; încheierea convenţiilor „apropiate scopurilor urmărite prin Pactul de Înţelegere Balcanică” (convenţiile militare); menţinerea statu-quo-ului teritorial etc.
AGERPRES
