de Adrian Majuru
Ideea acestui articol s-a născut revoltător de rapid într-o zi de duminică. De multă vreme voiam să dau figuraţiei şi figuranţilor un sens istoric şi antropologic. Şi am reuşit aceasta cu mare uşurinţă, uşurinţă care m-a stors de vise şi speranţă. Puteţi încerca un traseu similar cu al meu. Urcaţi într-un autobuz, care traversează oraşul, de la mahala-centru şi iar mahala. Opriţi-vă preţ de câteva ceasuri în vreun parc central. Veţi descoperi o umanitate perisabilă, de toate vârstele care trăieşte cu iluzia impozanţei, a reuşitelor şi succeselor excepţionale. Îşi strigă în auzul tuturor cuceririle cotidiene de o banalitate şi o tâmpenie istovitoare, râd strident cu accese isterice pentru ca apoi să-şi lipăie şlapii cu fruntea’n aştrii, asemeni unui închipuit aristocrat.
Unul pe un scaun striga cât îl ţineau rărunchii la un telefon mobil. La un moment dat, în mijlocul poveştii, a început să-i sune telefonul…
Mersul pe stradă este nevropat, o continuă confruntare pentru un metru pătrat de asfalt, pentru un scaun gol, mersul planturos, languros, apăsat, oricum ar fi el, reprezintă unul din modalităţile de a atrage atenţia cumva… patologia anonimilor aflaţi în suferinţă.
La altă scară, figuraţia în istorie este să te dai altcineva decât eşti sau să creezi iluzia că eşti un ceva nemaipomenit, de care, cei aflaţi în autobuz încă nu au ajuns să afle; vorbe, argumente şi poveşti fără acoperire în realitatea imediată. Mai mult, aceşti nefericiţi anonimi vorbesc despre persoane pe care nu le-au cunoscut în împrejurări inexistente sau mai mult, povesteau despre întâmplări care nu au avut loc chiar şi pentru simplul motiv că erau cu mult prea laborioase şi complicate pentru fizionomia confesorului. Astfel de gesturi fără acoperire sunt un semnal de patologie colectivă seculară fermentată într-o suferinţă trăită tot colectiv şi tot secular. Au fost şi remedii, soluţii puse în practică, dar, aşa cum povestea şi scriitorul I.D.Sârbu în romanul „Lupul şi Catedrala”, nebunii şi-au închis şi torturat binefăcătorii în ospiciu pentru ca apoi să ia în stapânire strada.
Figurantul în istorie atunci când are în responsabilitatea sa destinul unui popor devine un pericol. Figura de stil de genul „pohta ce am pohtit” poate anihila destinele a generaţii întregi, pe când visătorul depresiv este măcelărit de mercenari. Aceştia din urmă nu sunt figuranţi ci sunt aceia care se folosesc de figuraţie pentru a-şi impune regulile.
Câtă figuraţie zace în acest popor se poate lesne studia printr-o scurtă ieşire la promenadă într-o zi de sâmbătă seara. Un călător străin venit în Bucureşti în vremea lui Cuza era uimit de faptul că „multe femei visau palate şi catifele deşi nu aveau ce mânca acasă”. Istoria, în ironia ei, a demonstrat însă că se poate dar cu condiţia încălcării pravilelor şi a codului penal.
