La 18 iunie 1815, la Waterloo, în sudul Belgiei, armata franceză condusă de împăratul Napoleon era învinsă de forţele aliate conduse de generalul britanic Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, la care se adăuga un corp de armată prusac condus de feldmareşalul Gebhard von Blucher. Bătălia decisivă de la Waterloo a însemnat încheierea unui lung şir de războaie, desfăşurate de-a lungul a 23 de ani, a pus capăt încercărilor francezilor de a domina Europa şi a distrus puterea imperială a lui Napoleon pentru totdeauna, potrivit https://www.nam.ac.uk/.
După o serie de victorii, ce au debutat în 1805, cu cele de la Ulm şi Austerlitz, Napoleon s-a implicat în două campanii dezastruoase, cea din Spania, din 1808, şi cea din Rusia, din 1812. Aceste insuccese au condus la formarea unei noi coaliţii europene, în aprilie 1814, Parisul fiind cucerit, iar Napoleon a fost deportat pe insula Elba.
Reîntors în Franţa la 1 martie 1815, cu o armată de 1.100 de soldaţi, Napoleon a ocupat din nou tronul, la 20 martie 1815, moment în care a început perioada cunoscută sub numele ”Cele 100 de zile”, reprezentând perioada dintre revenirea lui Napoleon Bonaparte la Paris şi urcarea pe tron a lui Ludovic al XVIII-lea, la 8 iulie 1815 (revenirea Casei de Bourbon pe tronul Franţei, a doua Restauraţie). În aceste împrejurări, coaliţia europeană a început să-şi mobilizeze armatele în Belgia, la graniţa cu Franţa, în vederea înlăturării de la putere a lui Napoleon. Împăratul a hotărât să treacă la ofensivă, sperând la o victorie rapidă care va destrămarea coaliţiei armatei europene formată împotriva lui.
Numărul soldaţilor armatelor anglo-aliate îl depăşea pe cel al francezilor, şansa lui Napoleon fiind aceea de a-i ţine separat şi a-i învinge pe fiecare în parte. Cu intenţia de a produce o breşă a inamicilor săi, Napoleon a traversat râul Sambre pe 15 iunie, intrând pe teritoriul Belgiei de astăzi. După înfrângerea la 16 iunie, la Ligny, a trupelor prusace conduse de Gebhard von Blucher şi după mici confruntări armate cu Wellington, la Quatre-Bras, mareşalii lui Napoleon, printre care şi Michel Ney nu au reuşit să înfrângă separat niciuna dintre forţele adverse.
Armata prusacă, experimentată şi profesionistă, număra 48.000 de oameni, un amestec de unităţi de veterani, miliţie şi rezervişti. Forţa sa se afla în corpul ofiţerilor, respectiv Statul Major General, care a reuşit să reorganizeze armata şi să o mute la Waterloo, în 48 de ore de la înfrângerea sa de la Ligny. Armata aliată avea 68.000 de soldaţi belgieni, olandezi şi germani şi 156 de tunuri. Trupele erau formate din oameni neexperimentaţi şi veterani ai Războiului din peninsulă (1808-1814).
Pe de altă parte, armata franceză avea cel mai mare comandant militar. Napoleon Bonaparte era iubit de trupele sale loiale, demonizate de duşmani, temute şi respectate de toţi. Armata lui era compusă din veterani care s-au raliat cauzei sale la întoarcerea din exil. După ce a trimis o trupă formată din 33.000 de soldaţi pentru a-i urma pe prusaci, după înfrângerea de la Ligny, Napoleon a avut, sub comanda sa, la Waterloo, 72.000 de soldaţi şi 246 de tunuri. Prezenţa lui Napoleon pe câmpul de luptă a făcut o diferenţă uriaşă pentru moralul şi performanţa trupelor sale, potrivit https://www.nam.ac.uk/.
Urmărit de forţa principală a lui Napoleon, Wellington s-a retras spre satul Waterloo, din apropierea oraşului Bruxelles. De cealaltă parte, prusacii, deşi învinşi, erau încă în formă bună. S-au retras spre nord de poziţia lui Wellington şi au continuat să ţină legătura cu el. Wellington a decis să stea şi să lupte la Waterloo, până când soseau trupele prusace.
În aceste împrejurări, la 18 iunie, la Waterloo, armata condusă de Napoleon Bonaparte, însumând 72.000 de militari, a întâlnit armata britanică condusă de ducele de Wellington, care avea 68.000 de soldaţi. Napoleon a amânat atacul până la prânz, ceea a fost o greşeală, dar care i-a permis lui Wellington întărirea armatei cu cei 45.000 de militari ai lui Blucher, care scăpaseră de urmăritorii francezi.
Wellington, folosind tactici pe care le perfecţionase în timpul războiului peninsular, şi-a poziţionat cea mai mare parte a forţelor în spatele cătunului Mont-Saint-Jean, astfel încât acestea au fost în afara inamicului şi s-au ferit de focul de artilerie. Restul armatei sale păzea trei avanposturi în faţa cătunului. Spre vest se afla ferma fortificată Hougoumont, unde Wellington şi-a lăsat o trupă de infanterie uşoară. În centru se afla ferma La Haye Sainte, apărată de mai mulţi puşcaşi germani şi britanici. La capătul estic se afla cătunul Papelotte, ocupat de trupele ducatului german Nassau.
De cealaltă parte, planul lui Napoleon era simplu. El urma să efectueze un atac diversionist împotriva Hougoumont. Apoi, odată ce Wellington trimitea întăriri acolo, va începe un atac principal împotriva majorităţii armatei anglo-aliate. Cele patru atacuri succesive ale francezilor asupra forţelor aliate s-au soldat cu eşecuri; drept urmare, Napoleon a fost nevoit să-şi disloce trupele în calea flancului prusac de atac. Când mareşalul francez Michel Ney a reuşit să captureze o fermă situată pe centrul liniei de atac al forţelor aliate, a cerut întăriri. Însă, generalul francez a hotărât să trimită, mai întâi, trupe pentru a recuceri satul Plancenoit de la prusaci. Astfel i-a dat timp lui Wellington să-şi consolideze poziţia.
Profitând de acest lucru, Wellington şi trupele sale, deşi vulnerabili în urma pierderilor grele, s-au repliat rapid şi au lansat ofensiva, reuşind să transforme atacul în avantaj propriu. Înfrânt, Napoleon a părăsit câmpul de luptă. Pierderile francezilor s-au ridicat la 40.000 de soldaţi, iar cele ale armatelor aliate la 22.000 de soldaţi.
Întors la Paris, Napoleon a fost obligat să abdice la 7 iulie, odată cu intrarea trupelor aliate în oraş. Şi-a petrecut restul vieţii în exil pe insula Sfânta Elena, unde a murit, la 5 mai 1821.
AGERPRES
