Despre tristețea infinită a Găgăuziei

Pe drumul spre Comrat zis și ”capitala Sudului” te întâmpină un semn dintr-o tablă veche, vopsit cu mândrie în fiecare an, menținut proaspăt și care te anunță că ai pășit pe tărâmul Găgăuziei. Un plai fecund pentru români, locul care ne-a dat cuvântul ”găgăuță” – cu sensul de nătărău, naiv, tolomac. Aici, într-un ocean de tristețe, arde nestinsă flacăra libertății anti-unioniste, anti-europene, păstrătoare a valorilor moldoveniste.

Marșul unionist din 27 martie a speriat pe mulți la Chișinău, și liderul pro-rus Igor Dodon a anunțat organizarea unui marș anti-unionist la Comrat, în inima Găgăuziei. Chiar a fost îngrijorător marșul unionist: comuniștii și-au dat mâna cu socialiștii și democrații din Parlamentul de la Chișinău și au votat o nouă declarație de suveranitate a Republicii Moldova.

Comrat este un loc plin de contradicții ciudate: monumentul închinat victimelor represiunilor politice se află pe strada Lenin. Intrarea spre Curtea de Apel este pe o stradă de pământ, nu are nici măcar un pietriș aruncat la mișto. Pe stâlpi atârnă ruginite și uitate niște stele în cinci colțuri care cândva erau roșii.

Orașul seamănă cu o mașină Jiguli din care curge rugina al cărei proprietar delirant decide brusc să îi schimbe roțile și îi pune niște super chestii de aliaj cu cauciucuri Michelin, iar de banii rămași schimbă oglinda din stânga cu una de BMW. Ceva nu se potrivește în imagine, contrastele sunt iraționale. În esență Comrat este un sat mai mare, cu case țărănești vechi de mai bine de jumătate de secol printre care răsar ici-colo blocuri sovietice și câteva clădiri noi. Peticeală și mult, foarte mult praf. Peste tot anunțuri cu vânzări de case și terenuri, lumea se descotorosește de ce brumă de avere mai are și pleacă încotro vede cu ochii. Nu exagerez, la intrarea în Comrat ne-au întâmpinat un măgăruș și o turmă de mioare. Și toți oamenii din Comrat sunt bătrâni, rar vezi pe cineva sub 35-40 de ani

Acum să vă zic despre marșul anti-unionist. Am ajuns în Comrat chiar când coloana de manifestanți pornea de la marginea orașului, cu fanfara în frunte. Bineînțeles, îl avea anexat pe nebunul orașului pe post de tambur-major, în uniformă de mare gală: șapcă cu ciucure, geacă de piele, pantaloni la dungă și papuci – un om demn, a refuzat să fie fotografiat; dar era vizibil excitat de steagurile roșii și toba mare, dădea din mâini și bălmăjea incoerent, cel mai mult l-a impresionat drona cu cameră de filmat, parcă ar fi vrut și el una.

Una peste alta, impresia generală a fost ușor deprimantă. La începutul marșului, pe lângă fanfară pășea un moș cu pieptul încărcat de decorații sovietice care mormăia rusește chestii din care se deslușeau ”Rumînyia” și ”rumînii”, dar a cedat repede, probabil din cauza artritei. Însă per ansamblu s-a evitat o blamare directă a României: ținta reproșurilor au fost unioniștii ”trădători” de la Chișinău. Mesajul general era de afirmare a identității, independenței și suveranității, mai ales în discursurile oficiale s-a evitat cu dibăcie condamnarea României, vorbitorii preferau să strige că ei sunt credincioși Rusiei. Esența marșului a fost codificată în sloganul ”Noi susținem limba moldovenească” – scris în limba rusă, o auto-ironie extremă. Participanții la marș erau în mare majoritate vârstnici, peste 45 de ani, lipsiți de entuziasm.

Numărul anti-unioniștilor de la Comrat? Peste 5.000 la începutul marșului, la manifestația din centrul orașului mai rămăseseră cel mult 3.000 să asculte discursurile – un nene împărțea câte 100 de lei moldovenești participanților, mai puțin de 5 euro, iar aceștia se evaporau pe măsură ce scădeau fondurile alocate protestului.

Nu sunt eu mare fotograf, dar tot mi-a ieșit de o galerie foto. Nu am măgărușul și turma de mioare din Comrat, fotcile astea sunt la Sandu Tarlev, dar poate le pune el pe Facebook.