de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu
Animalele se desfăşoară. Omul se cucereşte pe sine. Pentru că doar omul are libertatea de a decide ce are de făcut.
Experienţa lui Joe Hutto, un naturalist deosebit, probabil de aceeaşi anduranţă şi capacitate de integrare în lumea animală ca Jane Goodall, a fost dramatizată într-un foarte tulburător documentar BBC, „Prietenul meu, curcanul” (My life as a Turkey). Extraordinar, cu adevărat. Timp de 18 luni, Joe Hutto, a crescut o familie de curcani sălbatici în Florida, a învăţat să comunice cu ei, s-a imersat în riturile lor iniţiatice, a dormit cu ei, i-a mângâiat, a crescut încă odată cu ei. El, ca om, ei ca şi curcani sălbatici. Fantastice asemenea convergenţe temporare.
„Day after day, for over a year, I saw no one, except my family. There was a family like none that you know, but I am a mother, it seems, and these are my children. And soon enough, like all children, they will leave home, and I suppose my heart would be broken. But for now, this is my life, as a turkey.” („Zi după zi, pentru mai mult de un an, nu am văzut pe nimeni, cu excepţia familiei. Dar nu era o familie pe care să o ştiţi. Sunt o mamă, şi aceştia sunt copiii mei. Şi, curând, ca orice copii, aceştia vor părăsi casa părintească şi, îmi închipui, îmi vor frânge inima. Dar deocamdată, aceasta este viaţa mea … ca un curcan.”)
Să stai mai bine de un an cu curcile sălbatice, să le creşti, să iei parte la toate ritualurile lor, să le înveţi limba. Să îţi regăseşti universul ca oaspete în universul altei specii este, cu adevărat, un lucru extraordinar.
Ce să înveţe curcanii sălbatici de la om? Totul, spune Joe Hutto, era deja în ei. Erau deja preeducaţi de la natură. Ei nu trebuiau să se descopere pe sine. Trebuiau doar să crească. Aveau nevoie de mamă (Joe) doar pentru a se iniţia în teren şi a se feri de pericole. În rest, doar omul a avut de învăţat de la ei. Şi a avut destule. Nu doar că aceste animale sunt extraordinar de inteligente, dar omul a avut colosala surpriză să constate că păsările înţelegeau pădurea, de parcă ar fi avut acces la rosturile primordiale. Ştiau care le sunt duşmanii, pe care îi tratau diferenţiat. Ca orice fiinţă socială, curcile sunt curioase, jucăuşe, triste, fascinate de moartea semenilor – „de parcă ar fi vrut să afle cauza”. Hutto a avut surpriza să constate că le place să fie mângâiate şi că le place să se joace cu … căprioarele, veveriţele. Curcanii, ca orice fiinţă superioară, au capacitatea de a fi curioase.
Principalul mesaj al filmului este că animalele au propria înţelegere asupra lumii. Însă el vin cumva deja în lume cu timpul lor. Curcile trăiesc clipa, se bucură de fiecare moment, fără nici un fel de proiect. Pe de altă parte, într-o frază de final, Joe Hutto a spus limpede, că în final, când a rămas singur cu cel mai bun prieten al lui, „Ţanţoşul” (Turkey Boy), a început să înţeleagă ce are de gând să facă acesta în ziua respectivă. Curcanul avea în minte ziua careurma să se desfăşoare.
Doar golanii, piţipoancele, fauna culturii sărăciei la modul propriu, reuşesc performanţa de a trăi aproape exclusiv în prezent. Şi tocmai pentru că, la om, prezentul vine din viitor, mai exact din credinţă, se şi împopoţonează cu simbolurile acesteia, la care ei nu au acces decât în formule foarte limitate şi grosolane: tatuaje, cruci cât para de la duş, lanţuri. Dar tot ăştia au şi un fel de trecut: îşi confecţionează mituri, au eroi printre ei, în lupta cu alte găşti, cu poliţia, şi îşi enumeră câte gagici au trofee. Pentru că a avea nevoie de credinţă e una, a o avea, e altă poveste. E la fel ca în toate marile daruri sădite în om. Darul este „energie necreată”, deja sădită, care te aşteaptă să îţi dai măsura în direcţia ei. Prin muncă, răbdare, smerenie, dreptate, suferinţă. Câte daruri, atâtea direcţii majore ale măsurii omului. A avea nevoie de frumos e una, a te arăta lumii frumos-frumoasă e cu totul altceva. La fel în ceea ce priveşte dragostea, adevărul, dreptatea, binele. De aceea lumea este în bună măsură o realitate derivată în raport cu binele, adevărul, frumosul, dragostea, binele, dreptatea. Înţelegem de ce lumea arată adesea ca o pădure de sclipeli înfipte în parii ignoranţei: darurile sunt lăsate în părăsire prin lipsa muncii semerite şi atunci rămâne pădurea pretenţiilor.
Şcoala de sociologie de la Bucureşti Dimitrie Gusti, în perioada interbelică, a numit decurgerea prezentului din viitor şi a viitorului din trecut teoria circuitului: real este cât actualitate au lucrurile în virtutea cunoaşterii-conştiinţei. Conştiinţa depinde de ideal, care, la rândul său, depinde de asumarea/respectul/cunoaşterea trecutului şi dorinţa de a îmbunătăţi, schimba, rezolva problemele societăţii (ale naţiunii, mai exact). De unde şi rolul voinţei în cucerirea interioară a unei societăţi. Aici sociologia românească se întâlneşte cu patristica: „osteneala învinge patimile, lenea le aduce” (Filocalia XII). Omul este osteneală. Curcanii sunt de la bun început ei înşişi. Oricât de dragi ne-ar fi, noi nu putem fi curcani.
Dar golanii nu sunt cei mai răi. Agresivitatea lor este inestetică şi poluantă la modul propriu. Răul cu program, de genul clicilor, echipelor care au pus mâna pe instituţii vitale din societate, lucrează şi el cu viitorul. Răul acesta se hrăneşte cu viitorul şi cu trecutul care încheagă comunitățile și care fac posibilă iubirea aproapelui. Tot acestaînlocuiește trecutul cu false mituri, sau cu o mitologie ridicolă în așa fel încât stima de sine și demnitatea să fie cât mai scăzute. Rezultatul, un om fără viitor, fără ideal, un sclav. Viitorul sclavului este, în societăţile moderne şi în cel mai bun caz, propria persoană. De unde şi şmechereala generalizată, cultul plăcerii, prăbuşirea rolurilor antropologice ale masculinului-femininului, al familiei.
Timpul şmecherului care gândeste în viitor, este propriul lui cv. Timpul celui care nu crede în popoare şi în capacitatea omului de a-şi da măsura este timpul birocratic: încorsetarea generalizată a societăţilor în standarde, norme. Trăim asemenea vremuri. În care fudulia este adjuncta răului patentat. Şi acestea ne fac economia, cultura, educaţia. Omul fără trecut este sub nivelul curcanului din iluminarea lui Joe Hutto (cartea sa din 1995, „Iluminarea din pădurile câmpiei”, prilejuită de experienţa cu păsările respective).
Fără sensul timpului, omul nu poate nici iubi, nici gândi. Pentru că iubirea înseamnă dăruire şi sacrificiu, care, la rândul lor, presupun că ştii pentru cine şi de ce. Iar răspunsurile vin şi din viitor şi din trecut. Pentru că gândirea presupune abilitatea de a opera cu creaţia altora pentru alţii. Fără conştiinţa timpului, nu există deci, aproapele. Iar aproapele este … credinţă. Credinţa că nu eşti doar tu pe lume.
„Numai dacă înţelegem, ne pasă. Numai dacă ne pasă putem să ajutăm. Numai dacă ajutăm vom fi mântuiţi” (Jane Goodall în „50 years at Gombe”). Şi acesta este un timp diferit de desfăşurătorul, oricât de nemaipomenit, al curcanilor, nu?
BBC, Two, Natural World, „My Life as a Turkey: Natural World Special”, 2011-2012, http://www.bbc.co.uk/programmes/b0133r58
Digi World, „Prietenul meu, curcanul”, http://www.digi-world.tv/prietenul-meu-curcanul/
Filmul este realizat după cartea lui Joe Hutto, apărută în 1995, „Illumination in the Flatwoods. A season among the wild turkey”, Vast Horizon Productions, disponibilă în preview aici: http://www.amazon.com/Illumination-Flatwoods-Season-Wild-Turkey/dp/1599211971/ref=ntt_at_ep_dpt_1
Pentru un comentariu de specialitate privind opera lui Joe Hutto, vezi Donald Dale Jackson, Smithsonian magazine, Jan. 1997, „Review of „Illumination in the Flatwoods””, http://www.smithsonianmag.com/science-nature/bookrev_jan97.html
National Geographic, „Jan Goodall. Primatologist”, http://www.nationalgeographic.com/explorers/bios/jane-goodall/
