de Adrian Majuru
De când datează povestea «horei unirii»? „Din anul 1859” se va răspunde. Dar cum s-a născut ea? A fost rezultatul unui sentiment naţional apărut spontan în piepturile moldovenilor şi muntenilor de odinioară?
Cert este că evenimentul nu a rămas fără ecou în fantezia oamenilor simpli căci, cincizeci de ani mai târziu, Dr.Nicolae Minovici descoperea un tatuaj reprenzentând două femei nud, care-şi uneau mâinile sub o singură coroană. Acel tatuaj publicat în anul 1898 în lucrarea Moda tatuajelor din România reprezenta simbolic, prin filtrul înţelegerii unui om simplu, „unirea Moldovei şi a Valahiei”.
Hora Unirii a apărut şi ea cu prilejul acelui eveniment şi am avut surpriza să descopăr, că nu ar fi fost rezultatul unei sentiment puternic de manifestare a mulţimilor înflăcărate de patriotism.
Viaţa ţăranului nostru precum şi a târgoveţilor nu era de invidiat la mijlocul secolului al XIX-lea. Sărăcia, adesea bolile nutriţiei insuficiente, ale mizeriei în general, erau prezente în viaţa multora. Apoi, alternativele sociale nu prea existau pentru cei aflaţi la baza piramidei sociale iar conturarea unui stat nou îi lăsa pe mulţi aproape indiferenţi. Obiceiurile şi mentalităţile nu se puteau schimba de la o zi la alta, lucru pe care îl ştim şi noi astăzi, însă, noul stat trebuia să se legitimeze cu simboluri cotidiene mai puţin manevrate înainte.
În anul 1860 a fost publicată o caricatură a noilor moravuri, al cărei mesaj ar surprinde pe orice istoric şi nu este de trecut cu vederea o astfel de imagine a trecutului. Deoarece, în această aparent banală caricatură apare un grup de ţărani dansând o horă, desculţi şi încurajaţi de biciul jandarmilor îmbrăcaţi în uniforma napoleoniană. Textul care însoţeşte imaginea este una dintre strofele «Horei Unirii», în alfabet chirilic! Până şi soarele zâmbea loviturilor de bici, care-i forţa pe ţărani să danseze «Hora Unirii», astrul ceresc fiind împodobit cu celebra pălărie napoleoniană. Forme fără fond. Folosindu-se forme noi, precum uniforma evropenească şi simbolurile unităţii statale, care traversau «Europa Naţiunilor» moderne, fondului autohton i se aplicau aceleaşi formule: lovituri de bici pentru a-l forţa pe localnic să adopte noile simboluri, în care el nu credea. De aceea, nu-i de mirare că la 1848-1849, aceiaşi ţărani forţaţi să danseze «Hora Unirii» la 1859, nu erau interesaţi de cuvintele cele noi precum «libertate» sau «constituţie». Ei doreau ceva mult mai simplu şi mai aproape de nevoile lor: pământ. Cât de mult s-a înţeles acest lucru la 1848 sau zece ani mai târziu, ne oferă un răspuns anul 1907.
Povestea pe scurt a naşterii simbolului propagandistic al «Horei Unirii» vine să întărească certificarea unei realităţi: România modernă s-a născut grabnic; timpurile o cereau pentru a nu dispărea politic dar compromisul a fost ceea ce definim ca „forme fără fond”.
