de Constantin Gheorghe
Ceva nu se leagă. Dar cum nu sunt economist, doar constat. Se zice(că statistica românească este cel puțin aproximativă, și ”aproximativ” e cuvânt de laudă!) am avea cu totul vreo 5 milioane de angajați, și din ăștia un sfert ar fi bugetari. Se știe că, grație înțeleptului cuplu de tembeli băsescu-boc, și cu efortul intelectual neprețuit al FMI, anvelopa salarială(ce, mă?! 
😀 ) în sectorul public a fost limitată la 7,2% din PIB. Și în piață se urlă deja că la ”stat” salariile sunt mai mari decât în privat.
Astea sunt datele. Presupunând că e adevărat că la stat se câștigă ”mai bine”, putem afirma fără să greșim prea tare că cele trei sferturi de angajați, din privat, ar primi, drept salarii, vreo 22% din PIB. Perfect! Doar că, tot statistic vorbind, munca reprezintă, din PIB, vreo 40%. Deci, unde sunt cele 10 procente? Unde se duc? Către munca la negru? Asta ar însemna aproape 2 milioane de angajați la negru. Adică vreo 40% din numărul celor angajați și înregistrați oficial. Enorm, și pentru o țară de nebuni ca România.
Munca la negru nu o contestă nimeni. Dacă admitem că la negru ar fi doar vreun milion de de lucrători, rezultă, la un calcul grosier, că plățile în plic, pentru angajații la privat, cei cu forme legale, ar fi de vreo 5% din PIB. Cam asta ar fi dimensiunea evaziunii fiscale în domeniul muncii. Adică vreo 9 miliarde de euro anual. Dacă TVA s-ar încasa cât de cât normal, am vedea, probabil, banii ăștia în consum. Ceea ce, până la urmă, nu e chiar rău. Numai că ei nu se văd acolo unde e nevoie de ei: sănătate, protecție socială, educație. Dar poate greșesc eu. Însă dacă nu greșesc, ce facem?
