Ceea ce ne scapă

21 iulie 2016 destin valah Istorie

de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu

Ce înseamnă să asculți, să auzi „tot”? De ce nu ne înțelegem? De ce cuvinte, pe care le pricepem rațional, nu generează mișcare, nu duc la „energie”? De ce nu merge o „relație”, fiecare crezând „că are dreptate”?
Iată câteva întrebări care au generat rândurile de mai jos.

Preocuparea pentru „începuturi” nu e nouă. Am căutat să punctez începuturile binelui în societate prin ceea ce am numitcomunicare sufletească. Se cuvin făcute unele completări.
Dacă comunicarea sufletească este comunicarea împărtășită, care deschide orizonturile ființei, începuturile ei constă în … capacitatea de a ne pocăi. Poate suna straniu pentru cei care facem disjuncția dintre „știință” și „religie”, ca și când nu ne-am gândi că bem apă (chiar așa, cât de științifică este această denumire?) ci, doi atomi de hidrogen legați cu unul de oxigen. O astfel de raportare hipercontabilă la real ar distruge limbajul și cred că am rămâne singuri într-o rezervație în care nici răul n-ar putea exista, ar fi vidul vedic, al nonființării absolute.

Pocăința este mai mult decât regret.

Dacă comunicarea sufletească constituie metoda de a ajunge la întreg (minele prin celălalt=noi), atunci întregul începe (mereu) prin pocăință. Pocăința este cheia înnoirii omului (părintele Galeriu) este începutul omului reinventat ca om creștin (uriașă revoluție după aceea a agri-culturii neolitice, a relaționării omului cu universul și transformarea acesteia în economie – oikumena, universul tuturor tipurilor de interacțiune om-natură). Este metanoia*, schimbarea axului istoriei, eliberarea definitivă a omului. Agricultura l-a eliberat pe orizontala geografiei de constrângerile alimentării trupului, prin descoperirea rezervei și a bucătăriei: omul avea liber la rafinament, la oraș, la civilizație. Noua revoluție eliberează pe verticala universului, a dimensiunii sufletești. Eliberarea prin mărturisire – starea prin care vin către celălalt este aceea de mereu arătare a feței mele către fața ta, devenite icoane prin cumințenie, adică inteligență smerită (spirit întru suflet). Suntem împreună cât stăm față-către-față. Ca și necunoscuți care ne aflăm (nu stăm pur și simplu, adică știm de noi) față-către-față spunem că împărtășim. Dacă e mai mult decât atât, spunem că esteîmpreună-lucrare (con-lucrare, împărtășire prin faptă). Dacă este și mai mult de atât, spunem că ne împreunăm. (Cuvinte care ne fac să ridicăm din sprâncene, fie prin caracterul lor filosofico-bolovănos, fie prin nivelul lor azi scăzut de înțelesuri – au devenit ridicole sau bune de ascuns).

Pocăința este venirea către celălalt prin mereu-întoarcerea spre ce am greșit, cu ajutorul Celui-de-Sus. Pentru că, trebuie spus răspicat, pocăința nu este psihologizare, nu este autovictimizare, deci nu intră în categoria celor „operabile” în cabinetele de psihanaliză, nu este boală, nu este blocaj. Este îndreptare de către mine însumi. Face parte din categoria străpungerilor (Ioan Scărarul) către Cer, din carcasa limitărilor noastre. Omul este limită, pentru că fiecare ne individualizăm. Problema este să transformăm această limită în individual prin tensiune sporitoare interioară** (Noica), transformându-ne dintr-o aglutinare de celule – și aceasta o minune – într-un Univers cu proprie voință și capabilitate de expresie, întru frumos și adevăr dincolo de aspectul nostru trupesc (să evoluăm dincolo de dat).

Pocăința este autodepășirea care face atât de mult diferența dintre mediocritate și performanță. În cazul nostru, performanța de a fi om. (De aceea este genial creștinismul, pentru că a pus la dispoziția tuturor mijloacele de a fi mai bun, a democratizat instrumentele mobilității sociale, pe cele mai puternice, din noi).

Ioan Scărarul arăta pe la 670 că „Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viață. … Pocăința este gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijată de sine.”  (Scara, Ed. I, Stăniloae, p.136, s.n.)
Pocăința este a cincea treaptă a „scării către Dumnezeu”, nicidecum ultima, însă este una dintre cele mai importante: cel ce se pocăiește scapă de „osânda fără de voie”. Cu alte cuvinte, cel ce se pocăiește este, în sfârșit, (aproape) liber. Omul e liber să se întâlnească cu destinul său, până atunci era „brânză bună în burduf de câine”, un ghem de vocații mai mult sau mai puțin ratate prin lene, trufie, mâncare și băutură prea multe.

Pocăința, cum vedem, eliberează o altă mare energie a omului: grija. Grija, după unul ca Heidegger, este adevărata stare a ființei. Restul este neautentic. (Heidegger, Ființă și Timp, Humanitas, 2006, vezi [183], p.248 și passim)

Pocăința este starea smerită (nu supusă, pentru că eu mă confrunt cu mine pentru alții în smerenie, nu mă încăpățânez) care face posibil auzul. Adică înțelegerea.  În felul acesta este posibilă îndreptarea, cunoașterea înțelegătoare. Rațiunea, spiritul,  abia acum pot circula liber, când sufletul s-a domolit. Iar etajul rațiunii cel mai important derivat din pocăință este reflecția. Reflecția este starea de mare adâncime a gândirii. Un căuș de gând atent reflectat adeseori țintește completitudinea: vede problema. Aici este și „sediul” a ceea ce unii numesc „inteligență emoțională”***, uitând că emoțiile au, totdeauna, un rege.  Vicleniile cotidiene par tot mai evident înstrăinări sinucigașe (trimit la ne-bun-ul) în raport cu aceste energii. Ele au falimentat global începând cu 2008, cu tot cu cerul lor jos, al monetarismului neoliberal, pentru care lumea înseamnă echilibru monetar, nici măcar valoare exprimată în bani. Dar, să revenim.

Dacă ne înțelegem intrăm în zona ritmurilor universale, infinite, chiar în relația cu cel de lângă și astfel, putem:
învăța (ceva mai mult decât a lua o diplomă), prin „punerea la dispoziția” omului a acestor foarte puternice și grele instrumente de decupare ale Universului: ascultarea, empatia, grija;
ține o căsnicie (ceva mai mult decât a avea nevastă și amant/ă);
iubi în fiecare zi altfel (ceva mai mult decât „trăiește clipa”), prin eliberarea cămărilor libertății celuilalt, pe care le descoperim prin grijă, eliberați fiind de sub imperiul posedării, al proprietății asupra celuilalt;
dărui, țesând astfel o rețea a bucuriei (ceva mai mult decât „ți-am dat, îmi dai”);
– descoperi bucuria, și, cei mai norocoși, fericirea (ceva mai mult decât plăcerea simțurilor, și ea „lăsată de Domnul”, dar e doar o treaptă, nu o limită).

Pentru că pocăința – manifestare sufletească, și fiica ei spirituală – reflecția, fac posibil respectul, fără de care societățile complexe nu pot funcționa. Iar prima formă de respect este între diviziunea sexuală a rolurilor: a fi bărbat, a fi femeie, nu reprezintă o glumă și nici o dilemă. A doua este ierarhia vârstelor (prețuirea experienței, înțelepciunii). Urmează ierarhia competențelor (suntem față de celălalt funcție de profesia noastră), care transgresează pe primele două. Nu știi ce ești, nu ai cum să interacționezi, pentru că nu ai centralitatea sinelui tău. Diferența dintre bărbat și femeie, dintre oameni, în general, s-o exprima prin haine, gesturi, alte alegeri (slavă Domnului!), dar nu aici este esența: respectul face posibilă diferența și tot el face posibil interacțiunea.

Ieșit de sub cerul smereniei, respectul decade în formula sa răcită, numită politețe.

În limbajul inteligibil al zilelor noastre, povestea de mai sus se poate traduce astfel: Ce am eu de făcut pentru? Cu ce greșesc? Cum să vin către? Sau, mai interesant: cum putem veni către ideea/fapta/noi-ul?

Revenind: capacitatea de a te retrage asupra ta sufletește, rugându-te spre îndreptare, este începutul întregului numitomul frumos.  Omul frumos are capacitatea de a pătimi – calitate de excepție (Puric, Omul frumos, 2009).

*
Părintele Galeriu:
„Dar ce înseamnă pocăința? Unul dintre cele mai adânci cuvinte ale Scripturii, iubiților. Luat din limba greacă, meta-noia. Cuvinte formate cu meta- dumneavoastră știți: metamorfoza (schimbare de formă), metafizica (dincolo de ceea ce e fizic, sensibil). Latina a tradus pe meta cu trans (peste). În Sfânta Împărtășanie e cuvântul acesta, luat tot din grecește: metaboli și tradus în cărțile noastre de slujbă prefacere. Dar metanoia, tradus la noi în românește prin pocăință, înseamnă schimbarea gândirii. Meta – dincolo, peste, prefacere, schimbare, iar noia este gândire (medicii spun de o boala psihica – paranoia, alături de gândire). Dar metanoia, schimbarea gândirii…”  http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-dupa-botezul-domnului/predica-duminica-dupa-botezul-domnului-98665.html

**
Genială această descoperire a lui Noica: orice individual, pentru a avea unitate lăuntrică, pentru a ființa, trebuie să aibă un general, trebuie să se manifeste ca general, având, deci, o dublă limitație-tensiune, în interior și în afara sa.
Noica:
„Dar dacă individualul este atât de hotărâtor pentru ființă, atunci ce anume se poate numi «individual», fie el ins sau situație individuală? O realitate cu limitație simplă nu poate fi un individual, căci orice lucru, proces ori aspect al realului are o limitație din afară și este o unitate, privit fiind tot din afară. O piatră are și ea unitate, în această perspectivă. Dar piatra n-are unitate lăuntrică [deci nu are individualitate]. Vom privi atunci individualul drept acea realitate ce posedă o dublă limitație în tensiune, o unitate în afară și o alta înăuntru.  E drept, și un mecanism are o dublă unitate, una în afară și o alta înăuntru; toate obiectele tehnicii sau produsele omului sunt așa: o casă are unitate și în afară și înăuntru. Numai că, toate acestea nu stau sub o tensiune lăuntrică (pot fi «fier mort», zid mort); au stat doar sub tensiunea omului producător. Fără o asemenea tensiune, tehnica întreagă reprezintă o realitate fără ființă, ba chiar produsele artei devin așa. Ele se prefac în rebut de ființă (piese de muzeu).” (Noica, Devenirea întru ființă…, București, 1998, p.262)

***
Mare abilitate cu care este dăruită în special feminitatea, a cărei finalitate în lumea țărănească era „ținerea casei”. Azi, inteligența emoțională e conexată cu „menținerea coerenței de grup”, inclusiv a familiei. Inteligența emoțională este definită, contemporan, ca abilitate de a recunoaște tale și ale celorlalți, de a le controla. Presupune starea denumită „conștiință emoțională” (Psychology Today. Emotional Intelligence, f.a. https://www.psychologytoday.com/basics/emotional-intelligence). Vezi și Daniel Goleman, Emotional Intelligence, Bantam Books, (1995) 2006

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.
Mergi pe prima pagina
Destin Valah © 2020 . Designed by: Livedesign