Azi. . . tot tu !

Azi, mă repet zbătut în al tău uitat claustrofob. Tu știi ce e iubirea? Hai nu mai mârâi! De ce-ți clipește în gol ochiul hoţ? Parcă m-ai încerca într-un cuprins pătruns de valul viaţă și parcă m-ai pătrunde mai apoi într-un acord beat pornit în goană. Înăbușit într-un crez uzat, trasezi corzi orizontului resemnat, de fapt, coerent de prea căptuşite aripi în ceaţă. Credul, un ultim zbor stors pe dos roieşte în disprețul crispat înghițind aureola zâmbetului din soare. Oooo. . . dar nu roși, mai bine mârâie. . . mai bine clipește. . . mai bine pierde-te și regăsește-te în mine! Și-apoi răspunde-mi într-o silabă angelică: tu știi ce e iubirea? Roșești? Hai vino de te scaldă în oglinda-mi netedă! Azi, ori mă cumperi ori mă furi!

L.P.