(scurt comentariu la Predica părintelui Galeriu din Duminica după Botezul Domnului).
de Prof. univ. dr. Radu Baltasiu
Primul avertisment:
Omul nepocăit își/îți pune viața în mâinile dictatorului.
Oricare. Poate fi el, propriul său dictator, dar se poate pune pe sine cu mare ușurință la dispoziția unuia. Dacă are funcții, pune pe cei din subordine la dispoziția oricărui gestionar mai isteț (gestionarul, în perioada comunistă, era sinonim cu hoțul care distribuia cele necesare traiului întregii societății. Gestionarul era singurul care avea și tot el a fost punctul de plecare al capitalismului mizerabil inventat de regimul Iliescu după 1989). Odată atinsă o masă critică a leneșilor cinici, intrăm în mareea mediocrității, care se înmulțește prin păcatul de a nu-ți da măsura și a te pune, iată, la dispoziția unui despot oarecare.
Al doilea avertisment, corolarul primului: cine ia viața în ușor, nu rămâne doar cinic, ins care și-a pierdut simțul diferenței valorilor pe care le consideră monetizabile (Simmel), ci pune pe toți ceilalți în pericol. De aceea mizerabilizarea învățământului, transformarea profesorilor în învățători ai cinismului, constituie un pericol la adresa viitorului democrației și, în ultimul rând, al umanității.
Avertismentul este biblic. De aceea este cu dragoste.
Cine a căutat să-l împlinească, să nu-i stea în cale, să „se lupte cu el”, într-un fel sau altul? Oamenii de bun simț, oamenii de rând și oamenii mari, făuritorii de civilizații. Între ei, mareea mediocrității – starea prin care omul renunță să-și dea măsura, complăcându-se în succesul carieristic-material, care ajunge să confunde fericirea cu libidoul și rămâne cu capul în jos, înecat în cinismul său – vomă urât mirositoare a unei priviri moarte.
***
Omul simplu realizează că ferirea de pericolul dictaturii este rămânerea în Cuvânt. Este omul-de-bun-simț. Pe de altă parte, omul mare încearcă să descrie această loialitate față de Cuvânt, făcând posibil progresul tehnic și material, prin menținerea echilibrului dintre oameni și societăți, într-un spațiu istoric tot mai înghesuit. Această încercare este de fiecare dată o mare încordare. Și tot de fiecare dată este incompletă. Cum arată genial Noica: cultura umană este clădită pe o mare lipsă și, tot ea este un răspuns la aceasta. Deci, un răspuns incomplet. Noica îi spune precaritate: încercările omului de a-și construi cultura sunt întemeiate pe o lipsă, în raport cu ADN-ul celor trei termeni – general, individual, determinații. Cu cât cultura este mai înaltă, cu atât precaritatea este mai sclipitoare (Cele șase maladii ale spiritului contemporan). Iată, de pildă, sociologia modernă se naște când Max Weber, la începutul secolului XX, explică lumii sale că singura cale de a construi social este comprehensiunea: cunoașterea logică empatică – rațiunea ascuțită ca un brici, conexată, dacă nu chiar subordonată punerii în locul celuilalt. Când știința de deviat de la acest imperativ, lumea a intrat în criză. Suntem atât de crizați, că am început să proiectăm criza în obiecte: creditul, banii, mai abitir decât o fac popoarele primitive cu fulgerele, penele și oasele de animale când vor să-și explice lumea. Pentru că modernul a pierdut pe drum două lucruri: responsabilitatea și comunitatea – și cu acestea, sentimentul întregului. Din responsabilitate a rămas obsesia igienei spațiului public, tradus la scară în ecologismul excesiv, iar din comunitate a rămas grupul cu care mă simt bine, unde, de fapt, mă extrag din comunitate. Retragerea lumii din comunitate a însemnat prăbușirea comunității, adică criza. Când sentimentul (responsabilitatea) întregului s-a diminuat dincolo de pragul critic, singurul fenomen care mai lega interesat grupusculele – economia, a încetat să mai circule de la unul al altul.
***
Sentimentul întregului înseamnă „a fi în duh” unul cu celălalt, doar că, vedeți dvs., Duhul nu e din lumea aceasta.
„Cand spui cuiva un cuvant, daca nu esti in acest duh cu el, iti poate pricepe cuvantul?” (pr Galeriu)
A fi în duh înseamnă că te luminezi, ai acces la cunoaștere:
Noi „Il cunoastem pe Dumnezeu, cum zice Grigorie Palama, din Dumnezeu, cu lumina Lui. …
Atunci cand auzi cuvantul profetului, dar mai ales cand auzi cuvantul Celui profetit de profet, cuvantul Mantuitorului, deodata se deschid din adanc ochii tai, vederea strabatuta de lumina Duhului Sfant.”
A-l descoperi pe celălalt înseamnă a avea și putința de a vorbi cu el, de a comunica. Nu impresii. Nu. Comunicarea reală este mult mai mult decât un management al impresiei. După captarea atenției este nevoie de a fi în duh cu celălalt, de a împărtăși cu el. Aceasta este baza cunoașterii: a împărtăși ce afli pentru.
Dar înțelegerea prin duh, singura cunoaștere deplină, nu e posibilă fără schimbarea noastră. Cunoașterea ori e integrală, în antropos, ori nu e. Nu poate fi doar la nivelul competențelor cum crede legea Funeriu. Învățarea scoateoameni nu competențe. Pocăința. Sistemul de învățământ trebuie repus pe temelia respectului învățătorului pentru redescoperirea omului din fiecare. Dar pentru aceasta, trebuie readuși învățătorii în sistemul educației.
„Dar ce inseamna pocainta? Unul dintre cele mai adanci cuvinte ale Scripturii, iubitilor. Luat din limba greaca, meta-noia. Cuvinte formate cu meta- dumneavoastra stiti: metamorfoza (schimbare de forma), metafizica (dincolo de ceea ce e fizic, sensibil). Latina a tradus pe meta cu trans (peste). In Sfanta Impartasanie e cuvantul acesta, luat tot din greceste: metaboli si tradus in cartile noastre de slujba prefacere. Dar metanoia, tradus la noi in romaneste prin pocainta, inseamna schimbarea gandirii.”
În afara pocăinței, o sursă inferioară de ordine e manipularea materiei pe mâna dictatorilor. Cu alte cuvinte, comoditatea cunoașterii, omul nepocăit, cer dictatura. Demografia modernului moare odată cu lenea de a nu cunoaște integral, de a refuza să îți dai măsura. Lagărele de concentrare (care au asasinat ideologic și programatic), antimaternitatea (care scade populația prin comoditatea sexuală a carierei) …
„Omul, prin pacat, si orice forma de necredinta, de ateism, a mutat “originea” existentei in natura, in om, pana acolo, sarmanii de ei: “omul, masura tuturor lucrurilor”. Omul isi este lui si masura suprema. Homo homini deus – omul dumnezeu omului. Ganditi-va numai la aceasta: cand omul, asa cum s-a spus, isi este el lui si dumnezeu. Or, adanc si grav, inspaimantator de grav, cand stiau ca Dumnezeu este Realitatea suprema, absoluta, si atunci, sa spui ca omul isi este lui si Dumnezeu, faci din om dumnezeu, realitatea suprema, absoluta. Si atunci, ce-a fost dictatorul? Tu, filosofule, i-ai incredintat dictatorului aceasta idee, bolnava constiinta, ca el este dumnezeu, el are autoritate absoluta, tagaduind totul.”
***
Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană se îndreaptă, voles nolens spre dictatură, în măsura în care demografia smereniei este în netă inferioritate față de demografia cinismului. Și tot astfel, omul care este leneș pentru că așa vrea, cel care se complace să execute lucruri care îl aduc la impas în raport cu sine, este parte a procesului prin care societatea își pierde cetățile (libertățile) pe drumul istoriei, devenind un imens lagăr-cu-ziduri-tehnologice-excepționale-al- mediocrității.
***
Orice carte mare reprezintă un efort de trezie, fiind drum către măsura noastră individuală. Dar ele trebuie citite, tot așa cum trupele speciale aleargă cu bușteni la marginea mării. Până la capăt. Pentru că nu poți fi bun doar pentru tine. Dacă nu vrei carte, nici o problemă, rămâi în logica sistemului.
Max Weber, Economy and Society …, University of California Press, 1978
Părintele Galeriu, Predica din Duminica după Botezul Domnului, http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-dupa-botezul-domnului/predica-duminica-dupa-botezul-domnului-98665.html
Postată acum 12th January 2014 de Radu Baltasiu
