de Constantin Gheorghe
După Dumnezeu(uneori chiar înaintea lui), am ajuns să ne închinăm Sfintei Proceduri, cea făcătoare de minuni, câtă vreme o respecți.
Avem o uriașă capacitate de a ne minți și de a ne amăgi. Procedura, ca orice alt sistem de acest gen, are limitele ei. Nu este valabilă peste tot, ca să zic așa. Nu poți să prevezi totul, nu poți să cuprinzi întreaga complexitate într-o procedură.
Acum avem vânătoarea de contravenienți de la dogma Sfintei Proceduri. Dar care procedură n-a fost respectată? Că pentru fiecare aspect al evenimentului de ieri cred că există un morman de proceduri. Este cineva atât de nebun să creadă că ele pot fi respectate simultan(multe fiind contradictorii, emise fiind de instituții diverse, care, de obicei, nu discută între ele), într-un context dominat de haos, în care prioritățile sunt greu de ierarhizat?
De fapt, existența procedurilor, la noi, este doar formală. Și are drept rol găsirea unui ”vinovat”, un cap de Moțoc de aruncat prostimii, care așa ceva vrea, nu rezolvarea problemelor de fond. Dacă un puternic al zilei și-a luat-o peste bot, poporul e satisfăcut. Problemele nerezolvate pot să mai aștepte. Ce atâta grabă? Avem proceduri, ce pizda mă-sii!
