de Adrian Majuru
Biserica a hrănit spiritual şi cultural toate fragmentele de umanitate, care au format mai târziu Bucureştiul, deoarece, pentru câteva sute de ani, târgul nostru cel iubit, era împărţit pe mahalale numite mai apoi suburbii, al căror centru, pulsar de viaţă cotidiană, era parohia. Acolo se afla adeseori şi şcoala pentru primele buchisiri şi socoteli.
O bucată de vreme s-a învăţat slavoneşte, mai apoi greceşte dar întotdeauna şi poveţe din vechi psaltiri şi pasaje folositoare vieţii din pilduitoarele evangheliare.
Curtea împădurită a bisericilor de mahala era primitoare pentru micii şcolari (veneau de la patru-cinci ani), iar cei mai destoinici ajungeau înprăvăliile târgoveţilor. Cunoaşterea socotelilor şi a literelor, să poţi ţine catastiful prăvăliei, socotelile fiecărei zile, cantităţile produselor vândute sau primite, era pentru un adolescent slujbaş al secolului al XVIII-lea de pildă, o poziţie de bun augur pentru o viaţă îmbelşugată.
Aşa fost şi cazul elevului Ilie Zamfirescu din mahalaua Oţetarilor din secolul al XVIII-lea. Ilie a făcut primii ani de şcoală cu dascălul bisericii Oţetari, obişnuindu-se a citi, scrie şi socoti atât româneşte cât şi greceşte. A fost pus la „Psaltichie” şi „când parveni a şti toată cartea, dascălul îl declară vrednic în ale cărţei iar după obiceiu, fu pus pe un scaun şi dus de ceilalţi băieţi din şcoală, acasă la părinţi. Când intrară în curte, ieşiră de-l primiră părinţii, care îl îmbrăţişară şi cinstiră pe colegii ce îl aduse, cu dulceaţă, cu câte o basma şi câteva firfirici(mărunţiş în monede n.m.), iar dascălului îi dete o frumoasă fermenea îmblănită cu jder”.
După această izbândă şcolărească de la mahala, Ilie a ajuns în prăvălia lui Hagi Tudorache, la munca începutului de drum.
Neuitate rămân, pentru amintirea fiecărui copil sau tânăr de odinioară, marile sărbători trăite de întreaga comunitate iar Paştele era una dintre cele mai iubite sărbători religioase la care participa întreaga comunitate parohială. Lumânările şi masalalele mahalagiilor luminau în noaptea învierii străduţele vechilor suburbii, iar această tihnă candidă, a gândurilor pozitive îndreptate către ceilalţi din preajmă, s-a pierdut în succesiunea modernizărilor forţate sau venite pe neaşteptate.
