FeaturedIstorie

Globalizarea financiară sau mitul pandemiei financiare

de Adrian Bădescu

Spre o ideologie globalitară

 

     Termenul de globalizare îşi face apariţia la sfârşitul anilor ’60, sub auspiciile unui specialist canadian în teoria mijloacelor de comunicare de masă, profesorul Marshall McLuhan, de la Universitatea din Toronto şi ale unui specialist american în relaţii internaţionale, Zbigniew Brzezinski, de la Universitatea Columbia, ce avea să devină consilierul preşedintelui James Carter în domeniul securităţii naţionale.

Profesorul McLuhan lansează expresia de “sat global”. După el evoluţia tehnologică a mijloacelor de informare vor face războaiele mai dificile şi vor propulsa ţările încă neindustrializate către progres, tehnologia dirijând reconstrucţia politică a planetei. Brzezinski vede în revoluţia tehnologică, oportunitatea de consacrare a superputerii americane ca “primă societate globală din istorie”. Globală pentru că este în situaţia de a comunica cel mai mult şi pentru că a reuşit să-şi impună în lume modul de viaţă, tehnicile, producţiile culturale şi modelele de organizare. După opinia acestuia, nu mai este vorba de imperialism, deoarece societatea americană este singura care a reuşit să propună celorlalte popoare un “model global de modernitate”, scheme de comportament şi de valori, devenite norme pe întreaga planetă. Vechea diplomaţie a tunurilor trebuie lăsată “la magazia istoriei”. Viitorul aparţinând “diplomaţiei reţelelor”.

Odată cu dispariţia raporturilor imperiale de forţă şi cu răspândirea şi naturalizarea modelelor culturale ale superputerii americane, Z. Brzezinski susţine teza sfârşitului ideologiei, care este însoţită de sfârşitul claselor şi instalarea “societăţii postindustriale”. bazată pe predominanţa industriei informatice. Iar reducerea inegalităţilor economice are drept consecinţă eliminarea surselor  de contrast şi nemulţumire (Brzezinski, 1969).

Consacrarea noţiunii de globalizare se va face însă în anii ’80, sub auspiciile geoeconomiei, sub influenţa pragmatismului de piaţă şi de transformările în gestionarea unor multinaţionale şi globalizarea sferei financiare, singurul sector din economia internaţională, care a realizat interconexiunea generalizată  a activităţilor şi a reţelelor sale de informaţie şi de comunicare în timp real.

Spre deosebire de mondializare – termen cu echovalenţi în toate limbile latine – care se limitează la dimensiunea geografică, anglicismul „globalizare” exprimă deschis punctul de vedere al strategilor geoeconomiei asupra lumii ca sistem, ca totalitate de organizat. Noţiunea originară de globalizare trimite deci în primul rând la o logică managerială a organizării întreprinderilor pe o piaţă având dimensiunile lumii.

Globalizarea este în acelaşi timp o doctrină ce consacră o concepţie despre „noua ordine mondială”. Ea se află la capătul evoluţiei tezelor conservatoare privind sfârşitul ideologiilor, claselor, politicii şi istoriei. Astfel pentru a folosii sloganul „sfârşitul istoriei”, Francis Fukuyama s-a bazat, în 1989, pe exercitarea democraţiei politice şi a modernităţii doar după criteriul difuzării produselor şi a reţelelor din piaţa globală. Folosind această unitate de măsură, politicul este dizolvat în cultura mediatică globală, încât nu mai pot fi identificaţi actorii; nu mai este posibil să te împotriveşti proiectului lor de reorganizare a lumii. Dispare astfel orice inteligenţă politică a lumii, fapt de care profită determinismul tehnic şi comercial.

Totuşi, deşi de la sfârşitul lumii bipolare este mai greu de determinat unde se află puterea – care, conform terminologiei consacrate este „difuză, volatilă, complexă şi interactivă” –  aceasta continuând să fie prezentă (Cordellier, 2001).

 

Mizele globalizării financiare

     Transformarea numită globalizare financiară se defineşte drept crearea unei pieţe unice a banilor la nivel planetar. Strâns legată de mondializarea schimburilor de bunuri şi servicii, globalizarea a fost mult mai directă şi mai importantă în domeniul financiar.

Ca urmare a globalizării financiare, întreprinderile multinaţionale industriale şi financiare pot lua cu împrumut sau plasa bani fără limitări unde doresc şi când vor, utilizând toate instrumentele financiare existente. La baza acestui proces stă regula celor trei „D” : „dezintermediere”, „dereglementare” şi „defragmentare”.

„Dezintermedierea” este recursul direct al operatorilor internaţionali la pieţele financiare fără a trece prin intermediarii financiari şi bancari pentru efectuarea operaţiilor de plasament şi imprumut.

„Defragmentarea pieţelor” corespunde abolirii frontierelor dintre pieţe, pâna în acel moment separate şi dispariţia compartimentelor existente: piaţă monetară (bani pe termen scurt), piaţă financiară (capitaluri pe termen mai lung), piaţă de schimb (schimburi de monede) etc.

„Dereglementarea” a fost un element – motor al globalizării financiare. Autorităţile monetare din principalele ţări industrializate au abolit reglementările privitoare la schimburi pentru a facilita circulaţia internaţională a capitalului.

Mişcările internaţionale de capital sunt realizate de trei categorii de operatori: băncile, întreprinderile şi investitorii instituţionali. Aceştia din urmă sunt cei mai importanţi, dată fiind masa considerabilă de capital pe care o manipulează. Este vorba în primul rând de fondurile de pensii, fondurile mutuale sau organismele colective de plasament în valori mobiliare şi fondurile speculative cu o pondere importantă în echilibrul pieţelor.

Noua organizare a finanţelor răspunde cererii actorilor care domină jocul financiar, toţi preferă să se îndatoreze sau să facă plasamente pe piaţă de titluri, o tehnică mai puţin costisitoare ca urmare a eliminării cheltuielilor de intermediere.

În ceea ce priveşte politica faţă de globalizarea financiară întâlnim doua curente opuse. Pentru adepţii liberalismului beneficiile globalizării sunt superioare costurilor acesteia, nefiind mare lucru de făcut, căci remediile ar fi mai nocive decât răul în sine. A doua concepţie consideră că pieţele financiare prin natura lor sunt instabile, ele neputând să se autoregleze. A lăsa finanţele să se dezvolte liber echivalează cu a favoriza speculaţia în detrimentul activităţilor productive.

 

Mitul pandemiei financiare

       Criza financiară din Statele Unite ale Americii nu poate fi pusă în carantină, mai mult, ea a început deja să contamineze şi alte ţări. Iar odată cu prăbuşirea pieţei imobiliare, americanii cu buzunarele golite nu-şi mai pot folosi casele pe post de bancomate pentru a-şi finanţa goana după cumpărături.

Pentru că Statele Unite ale Americii constituie o parte uriaşă a economiei globale, sunt responsabile de aproximativ 25% din PIB-ul mondial şi de un procent şi mai mare din tranzacţiile financiare internaţionale – există un motiv real să ne temem că virusul financiar american poate reprezenta începutul unei epidemii economice globale.

Cel mai evident mod prin care o recesiune a SUA se va răspândi este prin comerţ. Importurile SUA sunt exporturile altor ţări, americanii sunt cei mai mari consumatori ai lumii, iar prin legăturile comerciale indirecte un număr foarte mare de state ar avea de suferit în timpul unei recesiuni a economiei americane.

Un dolar slab va agrava şi mai mult lucrurile prin creşterea preţului bunurilor străine în magazinele americane. Statele Unite ale Americii nu sunt singurele care s-au bucurat de un boom al imobiliarelor în ultimii ani. Banii uşor accesibili şi dobânzile mici pe termen lung au existat şi în alte ţări, în special în Europa (Roubini, 2008).

În SUA, proprietarii de case şi-au îndreptat speranţele către Congresul American. Legislativul a votat o lege prin care garantează 300 miliarde de dolari, generând noi credite imobiliare (de refinanţare) pentru 400 000 de propietari în pericol să-şi piardă casele – adică o subvenţie guvernamentală a ratelor dobânzilor.

La rândul său, spaţiul UE va suferii din cauza crizei lichidităţilor şi a propriei crize imobiliare – cum deja se întâmplă în Spania, Italia şi Irlanda, recunoscute ca fiind foarte laxe în oferirea creditelor imobiliare (Burada- Aeby, 2008).

Extinzând riscurile şi pe piaţa mondială, o inovaţie financiară scăpată de sub control a favorizat, pe rând, inflamarea pieţei imobiliare, criza de locuinţe şi speculaţia. O nouă relaxare a creditelor ar limita, probabil, alte efecte nefavorabile, ar încuraja însă o nouă recidivă „a matematicienilor nebuni de pe Wall Street”. Se anunţă deci o noua criză ? (Lordon, 2007).

Unele persoane consideră globalizarea financiară ca pe o forţă benefică. Altele o consideră ca fiind o năpastă globală în favoarea ţărilor bogate şi a corporaţiilor care au stabilit regulile jocului în favoarea lor. Ambele tabere sunt de acord cu privire la un singur aspect: faptul că globalizarea duce la cote mari de piaţă pentru câţiva jucători.

Globalizarea în sine sporeşte în general concurenţa şi opţiunile, în loc să le reducă, iar examinând industriile pe parcursul mai multor decenii, ipotezele creşterii concentraţiei în mâinile câtorva jucători se dovedesc chiar mai slabe, majoritatea discuţiilor aflându-se într-un vid de date care sunt manipulate în funcţie de interese (Ghemawat, 2008).

Intuiţiile privind „globalizarea ca americanizare” se dovedesc false odată cu declinul cotei deţinute de SUA în producţia mai  multor bunuri de consum. Astfel pe lista celor 500 de bogaţi apar 62 de firme care aparţin economiilor emergente ce poartă denumirea de BRIC (cuprinzând economiile: Braziliei, Rusiei, Indiei şi Chinei), iar această tendinţă este în creştere. Corporaţii puternice din aceste economii precum Mittal şi Tata fac jocurile pe piaţa mondială a oţelului şi a autoturismelor. Accesul acestora în lumea afacerilor celor bogaţi ne demonstrează că globalizarea nu mai reprezintă o altă „americanizare” (Bishop, 2008).

 

Concluzii

           Globalizarea financiară poate genera o criză sistemică sau o „pandemie financiară”. Procesul se desfăşoară în doi timpi. Mai întâi, speculaţiile declanşează turbulenţele, amplificate de noile instrumente financiare. Apoi intervine propagarea undei de şoc în ansamblul sistemului financiar planetar prin „efecte de contagiune”. Acest proces de repercursiuni în lanţ este amplificat de comportamentele de „contagiune mimetică”. Astfel, evenimente care nu au nici o legătură cu situaţia financiară a unei ţări pot să provoace o criză (Cordellier, 2001).

Pentru a fi evitată „pandemia financiară” şi destabilizarea ansamblului monetar internaţional, por fi întreprinse unele măsuri de către autorităţile publice prin coordonarea activă a politicilor economice ale princialelor puteri financiare, prin întâlnirile la vârf;

sau reglementarea operaţiunilor financiare de natură să stabilizeze sistemul financiar internaţional. Aceste măsuri nu ar fi eficiente decât dacă ar fi aplicate de toate ţările. SUA şi Marea Britanie sunt foarte permisive în acest domeniu, iar problema „paradisurilor fiscale” prin care se spală banii proveniţi din activităţile ilegale, nu a fost luată în discuţie în mod serios.

O problemă, destul de gravă, o reprezină „punerea la zid” a specialiştilor din mediile academice (Harvard, Yale), aceştia s-au opus constant „ingineriilor financiare” ale „băieţilor deştepţi” de pe Wall Street, a căror îmbogăţire, în urma speculaţiilor financiare, s-a transformat constant în aroganţă şi tupeu greu de imaginat.

Nu întâmplător, printre noii miliardari ai acestei perioade sunt rari cei care posedă o diplomă de licenţă (ca şi în cazul României), iar foarte mulţi provin din mediul afacerilor imobiliare sau speculative.

 

 

Bibliografie

  • Bishop, Matthew, 2008. Globalisation. A bigger world. The Economist. sept. 18th.
  • Brzezinski, Zbigniew, 1969. Between Two Ages. America’s Role in the Technotronic Era.  New York, Viking Press.
  • Burada – Aeby, Alina, 2008. Virusul american şi gripa globală. Foreing Policy, sept./oct.
  • Cordellier, Serge (coord), 2001. Mondializarea dincolo de mituri. Bucuresti, Ed. Trei.
  • Ghemawat, Pankaj, 2008. Cel mai mare mit al lumii. Foreing Policy, dec. 2007/ian.2008.
  • Lordon, Frederic, 2007. Speculaţii imobiliare, regres economic. Când finanţele iau lumea ostatică. Le Monde diplomatique, sept.
  • Roubini, Nouriel, 2008. Pandemia financiara care va veni. Foreing Policy, apr/mai.

Din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button